Ce-a căutat francezul in Rusia?

Scandalul declansat de faptul ca Gerard Derpadieu a cerut si a obtinut cetatenie rusa, cu pasaportul aferent, merita o abordare realizata din cel putin doua unghiuri: politic si fiscal.

Din punct de vedere politic, gestul celui mai bine platit actor francez al momentului de a cere cetatenie rusa este unul extrem. Explicatia alegerii taman a Rusiei ca emitent al pasaportului rezida nu neaparat in impozitele mici pe care statul rus le practica si a faptului ca Derpadieu a vrut sa arate presedintelui Francois Hollande ca nu va plati un impozit considerat excesiv ci mai degraba intr-o fronda fata de afirmatiile premierului Jean-Marc Ayrault. Dupa cum se stie, acesta din urma a calificat schimbarea resedintei franceze pentru cea belgiana, in scopuri fiscale, drept lamentabil. Asadar Rusia a fost probabil, in viziunea lui Derpadieu, un loc care reprezinta nu doar excentrism, ci si un ‘ba pe-a ma-tii, uite unde ma duc eu numai asa, de-al dracu!’. Este evident ca actorul putea sa se stabileasca in oricare alta tara sau sa ramana cu pasaport francez, rezidenta fiscala belgiana protejandu-l oricum de nedoritul impozit. Dar alegand drept emitent al pasaportului chiar un stat adversar al vestului, vatra a comunismului si un loc in care drepturile omului sunt calcate in picioare, unii dintre co-nationalii lui Derpadieu nu au fost foarte incantati si acest lucru a dat prilej guvernantilor francezi sa deturneze discutia de la o problema de fond – exodul contribuabililor bogati determinata de o fiscalitate excesiva – la una de forma, in speta locul unde unii dintre acestia se refugiaza. Daca Derpadieu ar fi ales Irlanda, de exemplu, ca stat cu o fiscalitate foarte redusa, ori chiar Regatul Unit, atunci discutia despre forma ar fi fost doar una de cafenea, fara a putea deturna fondul, in speta efectele noului impozit de 75% ce se vrea a fi introdus in Franta pe veniturile anuale mai mari de 1 milion de euro. Ca o paranteza, amintesc ca premierul britanic David Cameron afirmat public ca va pune covorul rosu in fata investitorilor din hexagon, facand astfel o invitatie fatisa francezilor cu bani de a se stabili in regat. Dar, cum spuneam, rezidenta lui Derpadieu era deja stabilita in Belgia, lucru ce presupune ca actorul va deveni rezident fiscal belgian, conform regulilor internationale care consacra faptul ca rezidenta fiscala este data de numarul de zile dintr-un an (cel putin 180) petrecute intr-un stat. Astfel stand lucrurile cu rezidenta fiscala, devine evident, dupa cum argumentam mai sus, faptul ca pasaportul rus a fost cerut doar ca un gest de fronda.

Din punct de vedere fiscal, orice stat ar trebui sa fie constient ca rezidentii sai sunt cu atat mai mobili cu cat sunt mai bogati. Regula mai sus enuntata, privind stabilirea rezidentei fiscale, este valabila aproape in orice colt al lumii, cata vreme exista o conventie bilaterala de evitare a dublei impuneri. Ce a facut acum Gerard Derpadieu si, putin inaintea lui, Bernard Arnault (cel mai bogat european) reprezinta doar inceputul, doar un avertisment, fata de un guvern care vrea sa impuna o lege haiduceasca.

Despre Derpadieu s-a spus ca si-a rotunjit averea pe seama statului francez, care a fost generos in a-si finanta industria cinematografica. Acesta nu este insa un motiv ca Derpadieu si altii ca el sa simta vreo obligatie morala in a restitui ceda mai mare parte di bani inapoi, sub forma de impozite. Asta ca sa nu mai vorbim ca noua propunere legislativa nu este doar pentru actori… Daca statul francez considera ca veniturile actorilor sunt prea mari si acestea provin din finantarea publica, poate foarte usor sa o reduca. Oricum, e putin probabil ca Derpadieu personal sa mai beneficieze de vreo finantare din partea statului francez, cel putin nu sub guvernul socialist al presedintelui Hollande. Cum un impozit pe venit se aplica doar pentru viitor, deci pentru veniturile ce urmeaza a fi dobandite de la data intrarii in vigoare a noii legi fiscale, iar Derpadieu a preferat sa renunte la ele cu totul, decat sa dea inapoi statului trei sferturi, rezulta ca, cel putin aritmetic, argumentul ca Derpadieu se imbogateste in fiecare an preponderent pe seama finantarii din partea statului este fals. Logica ne spune, in acest caz, ca veniturile lui provin din alte surse.

Desi hulit de socialisti, exista un principiu care spune ca a plati cat mai putine impozite este natural. Acest principiu este acceptat de orice stat modern si se numeste optimizare fiscala. Optimizare fac toti contribuabilii care platesc un impozit progresiv insotit de multe deduceri si, mai ales, companiile, incepand cu cele care isi permit sa plateasca un consultant fiscal. Optimizarea fiscala nu trebuie confundata cu evaziunea fiscala, care inseamna sustragerea de la plata impozitelor prin reducerea bazei de impozitare in mod fraudulos (nedeclararea unor venituri, introducerea unor cheltuieli fictive, falsificatea unor documente contabile etc.). Stabilirea rezidentei fiscale intr-un stat cu fiscalitate mai redusa este si el un mijloc de optimizare fiscala perfect legal. Orice discutie despre moralitate sau patriotism este inutila cata vreme cel mai mult te iubesti pe tine insuti si familia ta, apoi prietenii si cunostintele si, in cele din urma, iti iubesti tara, adica restul concetatenilor; iar, daca mai e loc, guvernul care ti-a stabilit impozitul… Patriotismul intervine, prin definitie, atunci cand esti solidar cu tara ta si concetatenii tai intr-o disputa cu o alta tara si/sau concetatenii ei, mai ales intr-una militara. In raprt cu proprii concetateni si propriul guvern termenul de patriotism este mai mult decat fortat, eventual doar apanajul unor masuri ale unui guvern care nu stie cum sa isi mai acopere cheltuilile administrative sau sociale, generate de lipsa de performante economice.

Precedentul Derpadieu-Arnault – ca sa ne referim la doua figuri publice – ar trebui sa fie un semnal pentru guvernele socialiste de oriunde ca un impozit pe avere sau pe veniturile mari nu isi va atinge nici macar scopul economic, ca sa nu mai vorbim de cel politic, Gerard Derpadieu bucurandu-se de o imensa popularitate in Franta. Daca el va ajunge sa fie impus, prin coborarea plafonului de venituri peste care se aplica, clasei mijlocii, care nu poate migra asa usor cu rezidenta fiscala, acest lucru va duce la destramarea acesteia (mai ales in statele in care este inca in formare). In ceea ce priveste Franta, ca exemplu particular, desi are o clasa mijlocie solida, economia sa se confrunta cu o grava lipsa de competitivitate in raport cu economia Germaniei, de exemplu, reflectata intr-un deficit de cont curent ‘fruntas’ intre tarile europene. Cand ai un aparat administrativ urias si, in acelasi timp, cel mai redus nr de IMM-uri per capita din zona euro, stabilirea unui nou impozit este cel mai neinspirat lucru posibil, chiar si pentru un guvern socialist.

Pe langa (ne)doritul impozit pe veniturile considerate mari, trebuie amintit ca francezii sunt deja ‘beneficiari’ ai unui impozit pe avere. Gratie acestuia, Franta pierde oricum sume importante de bani prin emigrarea capitalului catre alte tari (de exemplu, statul francez castiga cam 2,6 mrd. EUR/an, pierzand insa, prin exodul de capital, cca. 125 mrd. EUR din 1998 si pana azi). De aceea impozitul pe avere a fost eliminat in Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Islanda, Luxemburg, Suedia si Spania. La aceste sume pierdute se adauga si cheltuielile generoase legate de administrarea unor astfel de venituri fiscale.

Dl. Sima si investitorii

Fuga lui Cristian Sima cu „banii investitorilor” atrage atentia asupra unor aspecte grave din societatea romaneasca, anume inexistenta protectiei cetatenilor fata de actiunile (uneori agresive) ale unor firme care, fara a avea o autorizatie de functionare, fac un marketing total neconventional pe piete care presupun, de obicei, riscuri foarte mari. Domeniul ales de Cristian Sima a fost piata de capital. Un domeniu care a fost deja zguduit in trecut de doua scandaluri uriase, SAFI si FNI, in ambele cazuri initiatorii fondurilor mutuale prevalandu-se de golurile existente in legislatie. De aceasta data insa investitorii alesi nu au fost bieti pensionari sau angajati cu salariul minim, ci oameni cu acces la informatii, atrasi de mirajul unor castiguri girate de „geniul investitional” al lui Cristian Sima.

Metoda de marketing aleasa de dl. Sima a fost una excentria: aparitii constante in mass-media, unde de obicei orice chior este imparat printre orbi. Individul si-a dat cu parerea despre tot si despre toate, cu o cat de mica legatura cu economia. Fie ca vorbim de piata de capital, finante, taxare, microeconomie sau macroeconomie. De fapt pana si acum, fugar fiind, dl. Sima nu poate fara mass-media, motiv pentru care trimite cate o scrisoare ori de cate ori ii cade in mana cate un computer cu acces la Internet… Si asa a ajuns dl. Sima sa fie cultivat de diversi moderatori TV si apoi apropiat al unor politicieni sau oameni de afaceri. Odata castigata increderea acestora din urma – un lucru fundamental in domeniul financiar – a urmat incredintarea de bani, se pare foarte multi – pentru ca dl. Sima sa ii investeasca pe diverse piete financiare. Investitiile in speta s-au facut prin doua firme, una autohtona, autorizata ca societate de brokeraj in Romania (dar care insa a avut un rulaj relativ mic, probabil doar de fatada) si alta inregistrata in British Virgin Islands, care promitea si efectua tranzactii pe piete de capital din strainatate. Asadar, fara a fi autorizata pe vreo astfel de piata, unde regulile sunt foarte stricte – similare celor din domeniul bancar – o firma oarecare a reusit sa atraga sume se pare fabuloase de la oameni pe care de orice ii poti banui dar nu de credulitate sau de lipsa de informatii. Mai departe aceasta firma off-shore a contractat firme autorizate de brokeraj care au realizat tranzactiile in numele si pe socoteala firmei d-lui Sima care, la randul ei, tranzactiona de fapt banii altora. De ce o firma straina de brokeraj a acceptat sa faca un parteneriat cu o firma fantoma si nu cu o firma autorizata e greu de inteles. Dar si mai greu de inteles este de ce oameni potenti financiar si politic si-au incredintat banii unei astfel de firme, renuntand la protectia conferita de lege tranzactiilor derulate printr-o firma de brokeraj autorizata, care firma putea foarte bine sa vina cu un partener strain pentru tranzactii derulate pe pietele de capital externe. Dl. Sima sugereaza in scrisorile sale ca existau clienti care nu voiau sa fie intrebati de unde au banii respectivi iar dl. Sima nu punea intrebari. Nu avea de ce, nu era tinut de obligatii de raportare la Oficiul pentru Prevenirea si Combaterea Spalarii Banilor, precum au firmele de brokeraj autorizate.

Spune dl. Sima ca clientii sai isi deschisesera conturi discretionare. Din pacate aceasta notiune e greu de definit in cazul unei firme de brokeraj neautorizate. Spre deosebire de o firma autorizata, care raporteaza clientului destul de des, chiar si in cazul unui cont discretionar, astfel incat acesta din urma sa isi asume cat mai mult din riscurile aferente tranzactiilor, o firma neautorizata nu este tinuta decat de prevederile contractuale stabilite cu clientul. Asadar discretionar poate insemna orice, inclusiv ca firma sa gestioneze contul clientului – adica banii si instrumentele financiare cumparate cu acesti bani – cum il taie capul pe dl. Sima, proprietarul firmei.

Teoretic nu este nimic ilegal, atata vreme cat exista un contract care confera firmei d-lui Sima astfel de libertati discretionare. Desigur ca, daca acest contract a fost in incalcat exista raspunderea civila contractuala. Adica dl. Sima trebuie sa plateasca niste despagubiri clientilor, daca are de unde. Daca nu, ghinion. Sau faliment, care tot ghinion inseamna, ca tot nu mai recuperezi nimic, basca sa mai inveti si despre procedura falimentului din British Virgin Islands… Raspunderea penala ar putea interrveni daca dl. Sima si-ar di insusit banii (ceee ce nu cred, altfel ar fi fost acum prin Papua Noua Guinee) sau ar fi emis nistre „extrase de cont” false, adica sa fi raportat profituri cand de fapt tranzactiile se faceau in pierdere. Am pus insa ghilimele pentru ca, revin, o firma neautorizata nu emite extrase de cont cu un continut reglementat ci niste hartii al caror continut este stabilit tot de catre partile contractante. Asadar doar in extremis s-ar putea pune problema raspunderii penale pentru inselaciune. De obicei insa nu se pune. Civilul excude penalul, in astfel de situatii, in general.

In plus fata de existenta unor posibile conturi discretionare, s-a vorbit despre existenta unor tranzactii in marja. Acestea sunt modalitati prin care se foloseste efectul de parghie financiara (leverage) pentru multiplicarea banilor. Sau pentru pierderea lor… In cateva cuvinte, tranzactiile in marja sunt acele tranzactii pe piata de capital in care clientul pune doar o parte din bani pentru plata instrumentelor financiare ce urmeaza a fi cumparate in piata, restul fiind pus la dispozitie de catre firma de brokeraj sub forma de imprumut. Daca tranzactia este castigatoare, efectul de parghie financiara multiplica suma de bani a clientului mult mai mult decat daca tranzactia s-ar derula exclusiv cu banii acestuia. Daca insa tranzactia este perdanta, pierderile sunt de asemenea multiplicate. Problema cu aceste tranzactii este aceea ca, atunci cand se fac printr-un intermediar neautorizat precum firma d-lui Sima, pragurile de protectie stabilite pentru tranzactiile in marja, in functie de tipul instrumentelor financiare tranzactionate (actiuni, derivative, indici bursieri) si de lichiditatea pietei dispar, fiind inlocuite liberul arbitru al sortii.

In concluzie, cred ca o eventuala investigatie judiciara de natura penala s-ar porni doar ca urmare a scandalului mediatic creat, chiar si in lipsa unor plangeri penale (din oficiu). Ramane insa intrebarea de ce statul roman nu reglementeaza acest vid legislativ, lasand posibilitatea unor firme neautorizate sa deruleze un marketing agresiv si periculos, fie prin afisaj stradal (caselele de pariuri sportive on-line), fie prin reclame TV (jocurile de noroc on-line), fie prin intermediul telefoanelor date direct posibililor clienti (firmele de brokeraj on-line). Asa cum nu poti sa faci o banca on-line, orice solicitate de depozite constituind infractiune, ca si folosirea denumirii de „banca”, la fel ar trebui sa fie situatia si pe alte piete precum piata de capital, piata pariurilor sportive ori a jocurilor de noroc on-line.

Serialul Elodia, varianta extinsa

Odata cu adjudecarea, de catre Dan Diaconescu, a pachetului majoritar al Oltchim, realizatorul TV deschide o noua pagina a celebrei telenovele, de data asta cu efecte sociale, economice si, bineinteles politice ce depasesc aria de emisune de pana acum a antenei OTV.

Intai de toate, cateva consideratii despre procesul de privatizare. Acesta a fost facut in pripa, conceput pe genunchi si pus in aplicare cu un amatorism demn de inceputul anilor ’90, de catre persoane aduse la OPSPI direct de la lipit afise de capmanie. Nu a existat o publicitate corespunzatoare, o evaluare serioasa a companiei, o camera de date si, in aceste conditii (pe langa altele, la fel de obiective, ce tin de situatia dezastruoasa in care se gaseste compania), au lipsit cu desavarsire investitorii reali, stragegici sau institutionali (prin investitor strategic se intelege acel investitor care opereaza in aceeasi industrie ca si compania al carui pachet de actiuni face obiectul vanzarii, investitor care vine cu capital, expertiza, know-how, piete de desfacere s.a.; prin investitor institutional se intelege un fond de investitii care vine cu capital si, eventual, management, restructureaza compania si apoi o vinde unui investitor strategic).

Pe langa aceste lipsuri elementare, cel mai grav a fost ca au lipsit criteriile de eligibilitate minime, care sa filtreze accesul unui ofertant fictiv, interesat de cu totul altceva decat de preluarea reala a companiei. Un astfel de filtru putea fi usor conceput chiar si in situatia economica grava in care se gaseste Oltchim, de exemplu prin conditii de bonitate si experienta ale ofertantilor. Ca sa nu mai spun ca „vehiculul investitional al lui Dan Diaconescu” pare-se ca nici nu trecuse de faza de inmatriculare la Registrul Comertului. Un alt minus urias al procesului a fost vanzarea, separat sau impreuna cu pachetul de actiuni, a doua creante apartinand Electrica S.A. si AVAS. Astfel ca am avut niste oferte total diferite, imposibil de evaluat si comparat, cata vreme fiecare se referea la altceva: doar la pachetul de actiuni, la pachetul de actiuni si la creante sau doar la una din creante.

In lipsa investitorilor de care aminteam mai sus am avut urmatorii ofertanti: unul strategic, ce-i drept, dar care pare ca nu si-a dorit prea mult sa-si schimbe statutul de actionar minoritar existent cu cel de actionar majoritar (sau poate ca pretul cerut pentru acest lucru era prea mare, fie fata de posibilitatile sale de plata, fie fata de valoarea de piata a companiei vandute), altul rechin si al treilea hai sa spunem exotic.

Investitorul Vuza a aratat clar ca nu este interesat de companie ca si afacere (going concern), ci mai degraba de creanta Electrica S.A. pentru ca, asa cum a afirmat, este garantata. De aici rezulta ca interesul acestuia pentru Oltchim era unul punctual, in contextul clar al lichidarii companiei si vanzarii ei pe bucati, pret de vanzare care ar fi revenit cu preferinta d-lui Vuza, ca si creditor garantat. Restul ar fi ramas, evident, cu creantele nerealizate, pentru ca sunt chirografari (fara garantii reale sau personale).

Investitorul Diaconescu (prin firma nou infiintata), care si-a adjudedcat pachetul majoritar (pentru care, de altfel, a si licitat exclusiv), si-a calculat pretul ofertat intr-un mod care nu are nici o legatura cu o reala operatiune de privatizare: suma salariilor restante ale angajatilor Oltchim. Acesta este primul indiciu ca oferta este una neserioasa, din punct de vedere financiar. Au urmat apoi o serie de declaratii ale realizatorului TV, dintre care cea mai importanta este aceea ca banii pe care acesta ii plateste cu titlu de pret al actiunilor trebuie neaparat sa se intoarca in companie, cu titlu de imprumut din partea statului, pentru a putea fi folositi la plata salariilor reastante. Adica un fel de Leveraged Buy-Out la fel de original ca si prestatia publica a ofertantului. Sa ii spunem LBO de Dambovita. Sau de Caracal. Poate ajunge si in manualele de management financiar. Mai pe intelesul tuturor, Dan Diaconescu plateste 45 milioane euro cu titlu de pret al pachetului majoritar de actiuni, bani care ajung la vanzator (statul, prin AVAS), dupa care acelasi stat vireaza banii inapoi unei societati comerciale devenita proprietatea lui Dan Diaconescu (Oltchim). Adica, din punct de vedere juridic, statul pierde calitatea de actionar majoritar si se alege in schimb cu o (noua) creanta chirigrafara (ca Oltchim nu mai are cu ce sa garanteze) si cu sanse de rambursare 0, in conditiile in care combinatul are deja o datorie totala de peste 700 milioane de euro si o cifra de afaceri in 2011 de doua ori mai mica, cu piete in cadere, totul pe fondul lipsei de materie prima si cu productia oprita din cauza intreruperii furnizarii energiei electrice. In schimb Dan Diaconescu, din punct de vedere juridic, se alege cu dreptul de proprietate asupra unui combinat (actionar majoritar). Culmea e ca aceasta schema financiara ridicola de este incurajata prin declaratii iresponsabile chiar de seful OPSPI, Remus Vulpescu: „Banii urmează să fie viraţi luni, iar miercuri vor fi transferaţi în contul Oltchim pentru plata salariilor şi asigurarea capitalului de lucru”. Ce nu stie dl. Vulpescu – dar stiu d-nii Florin Georgescu si Liviu Voinea, insa tac malc, poate-poate Dan Diaconescu chiar plateste luni cele 45 milioane euro (altfel, dl. Liviu Voinea fiind foarte activ in declaratii referitoare la buget, finante publice si chiar administrare fiscala, desi acest din urma domeniu este in responsabilitatea d-lui Serban Pop) – este ca un astfel de imprumut ar fi o noua gaura in buget, cu efecte asupra deficitului public. Mai mult, este ajutor de stat si trebuie aprobat de Bruxelles. Plus ca statul, direct, nu acorda imprumuturi ci cel mult garantii de stat, cu aceleasi efecte ca si in cazul unui imprumut direct.

Pentru linistea domnilor Georgescu, Voinea sau Ponta, le pot spune cu responsabilitatea unuia care a lucrat 10 ani in private equity si banking, dintre care multe privatizari (Banca Agricola, Rolast, Policolor, Marmosim, Orgachim-Bulgaria), ca dl. Dan Diaconescu nu va plati un leu. Va pune tot felul de conditii si va inventa tot felul de tertipuri si de amanari pe care le va folosi in a arata tuturor ca el, salvatorul Oltchim, nu poate plati salariile angajatilor si nu poate reporni combinatul din cauza ciocoilor care nu il lasa, care nu tin cu romanii, care blocheaza tranzactia si fluxul banilor. Deja a spus că nu poate garanta că va semna contractul luni, întrucât trebuie să studieze „o serie de elemente”. Pentru oricine cu o minima experienta in domeniul privatizarilor si achizitiilor este evident ca Dan Diaconescu nu are acesti bani si nu are nici vreun investitor miraculos in spate. Nu are nici un „gigant”, ca sa il citez pe dl. Vulpescu, convins ca dl. Dan Diaconescu nu poate juca la cacialma, ca doar „a studiat documentele si s-a convins ca un astfel de nivel de siguranta (a ofertei lui DD, n.n) nu poate veni decat din posibilitati de finantare foarte serioase”. Un investitor sanatos la cap nu ii da unuia ca Dan Diaconescu 45 de milioane de euro sa se joace cu ei de-a privatizarea. Prin insasi faptul cum a conceput pretul pachetului de actiuni este clar ca a fost un calcul strict electoral din partea presedintelui PPDD. Un calcul meschin, facut pe seama a trei mii de angajati aflati intr-o situatie disperata, un calcul meschin facut cu concursul OPSPI care a aratat o incompetenta imposibil de egalat. Un calcul in care singura pierdere financiara a lui Dan Diaconescu este garantia de participare la licitatie, pentru care va face in continuare un circ fantastic, macar sa merite banii. Asta daca nu cumva scrisoarea de garantie bancara (ca nu cred ca a depus vreo garantie in cash) este scrisa in asa fel incat sa nu poata fi executata, ca la cat sunt de competenti angajatii OPSPI, ne putem astepta la orice…

Asadar in continuare vom asista la un joc de-a soarecele si pisica, din care Dan Diaconescu va castiga cu siguranta puncte politice pe seama unui electorat care nu va intelege mare lucru din chestiunile economice si juridice. In alcelasi timp, guvenul USL si-a agatat de gat o bomba cu ceas care va expolda in capul tuturor, incepand cu Daniel Chitoiu si terminand cu Victor Ponta. Deocamdata, week-end-ul asta, suntem inca la stadiul la care ne-a lasat dl. Vulpescu vineri, adica avem „o privatizare de succes”. De luni incolo insa, ticaitul bombei se va auzi si in afara zidurilor Palatului Victoria. Tic, tac, tic, tac…