Acțiune civilă Sky News

Către:​​JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
​
DOMNULE PREȘEDINTE,
 
 
Subsemnatul BODU Sebastian, cetatean român, cu domiciliul în …sector 2, București, cont bancar RO… deschis în lei (RON) la ?.., adresă poștală electronică …telefon …, formulez
 
 
 
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
 
a pârâtei Sky News Limited, înregistrată în registrul companiilor sub nr. 09591953, cu sediul înregistrat în Frant Way, Isleworth, Middlesex, TW7 5QD, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, care operează postul TV Sky News, prin care solicit acordarea sumei de 100.000 (o sută de mii) de lei (RON) cu titlu de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial (moral) încercat de subsemnatul prin difuzarea unui material video defăimător.
 

I.​Fapta ilicită și autorul acesteia, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu
În fapt, în data de 7 august 2016, postul TV britanic Sky News, operat de pârâtă, a difuzat o așa-zisă anchetă de presă (fapta ilicită), realizată în România de o echipă de jurnaliști ai acestui post, coordonată de RAMSAY Stuart (autorul faptei ilicite). Acesta din urmă este prepus al pârâtei care, de altfel, s-a solidarizat expres cu prepusul-autor al faptei, printr-un comunicat al unui purtător de cuvânt publicat în ziarul britanic The Guardian, care face o analiză a cazului: „Stuart Ramsay este unul din jurnaliștii noștri cei mai experimentați și tenace, cu o experiență îndelungată în realizarea de materiale jurnalistice în toate colțurile lumii. El a realizat o anchetă solidă despre traficul de arme din România și Sky News își asumă materialul fără rezerve” (anunțul poate fi văzut la adresa https://www.theguardian.com/media/2016/aug/10/sky-news-defends-report-on-gun-running-amid-claims-of-faked-meeting).
 
În respectivul material video, trei cetățeni români, SZANTO Aurelian-Mihai, PÁNTICS Attila-Csaba şi PANTICS Levente, cu fețele acoperite de cagule și ochelari de soare, sunt prezentați ca fiind traficanți de arme de foc militare aduse din Ucraina și livrate Europei de vest, dispuși să le vândă oricărui cumpărător, inclusiv teroriștilor Statului Islamic. Szanto Aurelian-Mihai era translatorul și așa-zisul intermediar, iar ceilalți doi erau așa-zișii vânzători. Pentru a mări efectul emoțional al filmării, materialul intercalează prezentările armelor, realizate de respectivii cetățeni români, cu scene ale atentatului terorist islamist împotriva redacției săptămânalului parizian Charlie Hebdo, menționând în același timp că, în prezent, cele mai multe victime ale atentatelor teroriste se produc nu prin folosirea explozivilor, ci a armelor de foc, mai ales a bine-cunoscutei AK-47 (Automat Kalașnikov), precum și cu declarații ale unor oficiali ai Agenției Naționale Anti-Crimă din Regatul Unit cu privire la pericolul unor astfel de livrări de armament (materialul video poate fi vizionat la adresa https://www.youtube.com/watch?v=eJxKBdMYbtY).
Din cercetările efectuate de parchet a rezultat că investigația jurnalistică prezentată a fost, de fapt, o acțiune regizată, fără nicio legătură cu realitatea, menită să manipuleze publicul destinatar al filmării. Cităm în continuare din comunicatul DIICOT, conform căruia, la începutul lunii iulie 2016, Szanto Aurelian-Mihai, cetățean român rezident în Marea Britanie de mai mulți ani, a fost contactat telefonic de către un jurnalist britanic, pe care-l cunoscuse anterior, care i-a propus să lucreze ca translator pentru postul de televiziune britanic. Respectivul jurnalist i-a spus că intenționează să realizeze un documentar despre traficanții de arme și i-a cerut să găsească persoane dispuse să prezinte arme de foc. Deși Szanto Aurelian-Mihai a replicat că nu are posibilitatea de a prezenta arme militare, ci doar arme de vânătoare deținute legal de un prieten de-al său din România, respectivul jurnalist a fost de acord. În aceste condiții, Szanto Aurelian-Mihai a luat legătura cu prietenul său, Pántics Attila-Csaba, care a fost de acord cu solicitarea, urmând ca prezentarea armelor să o facă împreună cu vărul său, Pantics Levente. Jurnaliștii britanici i-au oferit Szanto Aurelian-Mihai suma de 2000 de euro, pentru realizarea „investigației jurnalistice”, din care acesta a oprit 1000 euro, iar suma de 1000 euro urma să fie împărțită între Pántics Attila-Csaba și Pantics Levente. Pentru realizarea materialului jurnalistic, începând cu data de 29.07.2016, pe aeroportul din Târgu-Mureș au sosit cu o cursă aeriană mai mulți jurnaliști britanici, ce au fost preluați de către Szanto Aurelian-Mihai cu un autoturism închiriat special pentru această activitate. După ce au fost preluați, între jurnaliști și însoțitorii acestora s-au purtat discuții în legătură cu detaliile filmării, iar Szanto Aurelian-Mihai i s-a cerut ca persoanele care apăreau în calitate de „traficanți de arme” să poarte cagule. Totodată, acestuia i-au fost precizate întrebările și răspunsurile pe care ar fi trebuit să le dea așa-zișii traficanți, inclusiv preturile pentru unele tipuri de arme. Tot jurnaliștii au mai cerut ca filmarea să se realizeze într-o zonă izolată, împădurită și cu dealuri, autovehiculul cu care se deplasau contrabandiștii să nu aibă numere de înmatriculare, iar armele să fie acoperite cu o pătură. Odată îndeplinite cerințele jurnaliștilor britanici, în dimineaţa zilei de 31.07.2016, Szanto Aurelian-Mihai s-a deplasat cu autovehiculul închiriat, la hotelul în care se aflau cazate patru persoane din echipa postului britanic de televiziune. Împreună cu aceștia, s-a deplasat din direcția mun. Târgu Mureș către localitatea Jeica, jud. Mureș, unde s-au întâlnit cu ceilalți doi cetățeni români, Pantics Atilla Csaba și Pantic Levente. Cei doi s-au deplasat cu autoturismul de teren marca Suzuki Samurai, fiind urmaţi de către Szanto Aurelian-Mihai, care conducea autoturismul în care se aflau jurnaliștii britanici. La o distanță de aproximativ 2 km față de punctul de întâlnire, Pantics Atilla Csaba a oprit autoturismul marca Suzuki Samurai și împreună cu Pantics Levente au coborât, amândoi si-au pus cagulele pe cap (cagule găsite cu ocazia perchezițiilor domiciliare), însă unul din jurnalistii britanici i-au solicitat și lui Szanto Aurelian-Mihai, în calitate de „intermediar al traficanților de arme”, să poarte cagulă. Neavând cagulă, cei din echipa de filmare i-au înmânat una, o șapcă și o geacă. Ulterior s-a procedat la realizarea materialului video propriu-zis, ocazie cu care au fost puse și întrebările la care erau pregătite și răspunsurile, cerându-li-se în mod expres să vorbească în limba română, chiar dacă limba lor maternă este limba maghiară (comunicatul integral poate fi vizualizat la adresa http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1852-comunicat-de-presa-11-08-2016 ). Împotriva celor trei cetățeni români s-a dispus măsura arestului preventiv, conform încheierii din 12 august 2012 a Curții de Apel București, secția I-a penală, dată în Dosarul nr. 5720/2/2016 (disponibilă pe http://admin.stiripesurse.ro/media/other/201608/media-147143189561514400.pdf). De asemenea, s-a cerut audierea jurnalistului britanic Ramsey Stuart, printr-o comisie rogatorie.

Trecând peste acțiunea penală pornită împotriva celor trei cetățeni români și a cetățeanului britanic, care nu are, desigur, nicio legătură cu prezenta cerere de chemare în judecată decât prin prisma utilității probelor administrate, în speță a declarațiilor date în fața procurorilor de către cei trei cetățeni români participanți la acțiunea denigratoare regizată, relevantă este intenția (vinovăția) postului TV Sky News ca, prin prezentarea ca adevărate a unor fapte nereale, să creeze, în rândul telespectatorilor acestui post, precum și a altor cetățeni ai Uniunii Europene care au vizionat materialul respectiv ce a fost încărcat și pe rețeaua YouTube, de unde a fost atât preluat de alte mijloace mass-media, cât și distribuit intens pe rețelele de socializare, sentimentul că românii sunt dispuși să vândă arme de foc militare inclusiv către organizații teroriste islamice, fiind indiferenți, câtă vreme „prețul este cel corect”, față de scopul în care astfel de organizații utilizează respectivele arme. De asemenea, să acrediteze ideea că traficul de arme este permis de către autoritățile statului român, „atâta vreme cât armele nu sunt folosite în România”, adică o complicitate a statului român cu traficanții de arme. O atare așa-zisă anchetă jurnalistică, regizată, are, în mod evident, ca scop imediat denigrarea cetățenilor români în raport cu ceilalți cetățeni europeni, pentru a induce sentimentul că românii, atât simpli cetățeni, cât și reprezentanți ai autorităților publice, sunt nedemni de a fi cetățeni ai Uniunii Europene, dat fiind că sunt dispuși să se coboare atât de jos încât să vândă arme chiar și unor teroriști afiliați Statului Islamic.
Cât privește scopul mediat, acesta a fost, probabil, acela de a convinge cetățenii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord că nu au greșit votând, în cadrul referendumului din luna iunie, ieșirea țării lor din Uniunea Europeană, campania „Leave” (în favoarea ieșirii) fiind intens susținută de postul TV Sky News (precum și de celelalte organe mass-media din grupurile societare News International și BSkyB aparținând magnatului James Murdoch).
O prezentare a unei anchete jurnalistice măsluite are, desigur, un efect degradant față de cetățenii români, încălcând dreptul subsemnatului, ca cetățean român, la propria imagine, făcându-mă să par, în interiorul Uniunii Europene, cetățean aparținător unei categorii valorice inferioare, din care nu îmi doresc să fac parte. Deformarea grosolană a realității încalcă principiul respectării demnității umane, prin faptul că creează impresia că românii sunt lipsiți nu doar de orice urmă de responsabilitate, dar și de afecțiune umană față de victimele atentatelor teroriste islamice, iar acest fapt este tolerat chiar de autoritățile statului, ceea ce face ca românii să fie, deci, nedemni de a fi cetățeni europeni.
 

II.​Prejudiciul și acoperirea lui

 

Fapta ilicită, materializată în filmarea difuzată de postul TV Sky News, încărcată pe YouTube și distribuită în întreg mediul virtual, de unde a fost preluată de mass media din România, dar și din alte țări ale Uniunii Europene, m-a pus într-o situație în care, ca cetățean român, imagina personală și demnitatea mi-au fost afectate, lucru care mi-a adus un prejudiciu personalității sociale și valorilor care alcătuiesc această personalitate. Drepturile personalității sunt, după cum s-a spus în doctrină (C. Jugastru, Prejudiciul, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 43, p. 192), o aplicație particulară a libertăților civile, și acestea fac negreșit obiect al protecției juridice. Repararea prejudiciului suferit de subsemnatul, ca urmare a lezării personalității sociale și aflat în legătură cauzală directă cu fapta ilicită, face obiectul ocrotirii legale, după cum prevede art. 252-253, precum și art. 1391 C. civ., precum și cu celelalte texte din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală. Întrucât fapta ilicită și-a produs efectele juridice prin răspândirea materialului video conținând așa-zisa anchetă jurnalistică, mijloacele reperatorii enumerate la art. 253 alin. (1) C. civ. au devenit inaplicabile.

 

Drept urmare, repararea prejudiciului suferit de subsemnatul nu se poate face decât pe calea daunelor-interese compensatorii, evaluate prin prezenta acțiune la suma de 100.000 (o sută de mii) lei (RON), sau echivalentul în lire sterline (English pound), plătibili printr-o sumă globală.

 

Modalitatea de evaluare a prejudiciului ține cont, ca un prim criteriu după care acest prejudiciu a fost evaluat, de importanța valorii lezate prin defăimarea subsemnatului, ca cetățean român. În plus, subsemnatul sunt o persoană cu relativă notorietate și care intru în contact cu cetățeni străini, unii dintre ei fiindu-mi clienți pe chestiuni de consultanță de afaceri. Este bine-cunoscut că, în afaceri, un element pe baza căruia se încheie raporturile contractuale de consultanță este aprecierea reciprocă dintre parteneri. Or, după cum arătam, când cetățenilor români li se pune eticheta de nemernici, lipsiți de orice scrupule și dispuși să facă orice pentru bani, și asta chiar sub protecția sau indiferența autorităților – etichetă accentuată de postările acide și injurioase ale unor cetățeni străini (în general britanici) care au vizionat materialul – automat partenerii de afaceri, actuali sau viitori ar putea fi inhibați să mai intre în raporturi contractuale cu subsemnatul, din dorința naturală de a se delimita.

 

În al doilea rând, subsemnatul sunt o persoană respectată pentru funcțiile pe care le-am deținut, timp de 10 ani, în Guvernul României și în Parlamentul European. Drept urmare, rezonanța așa-zisei lipse de umanitate a concetățenilor mei, tolerată sau chiar încurajată de autoritățile din care, la rândul meu, am făcut parte, îmi afectează imaginea în ochii cetățenilor străini, cu care interacționez fie în România, fie în afara ei. Pe lângă importanța valorii lezate, situația personală a victimei este, deci, cel de-al doilea criteriu în funcție de care am evaluat prejudiciu. Subsemnatul sunt un om cu o anumit statut social, public, bucurându-mă de o imagine bună, indispensabilă în activitatea mea. În aceste condiții, prejudiciul moral a fost auto-evaluat, pe baza celor de mai sus, într-un mod direct proporțional cu (i) valoarea lezată, așa cum subsemnatul o percep în raport cu realitatea obiectivă, precum și cu (ii) situația mea personală, de persoană responsabilă.

 

Acest mod de evaluare a fost calificat în literatura de specialitate (A. Corhan, op. cit., p. 38) ca fiind în acord cu ecoul și consecințele pe care le-a antrenat sau pe care le-ar putea antrena statutul social al subsemnatului, urmările asupra profesiei, prestigiului ori imaginii victimei. Așadar, chiar dacă subsemnatul nu am suferit, în acest moment, un prejudiciu constând în pierderea unor contracte profesionale, acest lucru este irelevant din punctul de vedere al daunelor-interese, deoarece un astfel de prejudiciu, odată concretizat economic, prin posibilitatea evaluării pecuniare în mod obiectiv (F. Mangu, Răspunderea civilă, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 178), iese din sfera daunelor morale, nepatrimoniale și intră în sfera daunelor materiale, patrimoniale (care diminuează patrimoniul), daune care nu fac obiectul acestei acțiuni; dacă astfel de prejudicii ar apărea, această acțiune ar urma, pe cale de consecință, a fi completată, nefiind neobișnuit ca aceeași faptă ilicită să producă atât un prejudiciu nepatrimonial (moral), cât și unul patrimonial (I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 65). Drept urmare, daunele morale nu se apreciază prin raportare la un element material, ci prin luarea în considerare a altor criterii, în speță cele două mai sus utilizate. În cazul prejudiciului de imagine, rolul daunelor-interese constau, deci, exclusiv în a acorda satisfacție victimei (fiind vorba de o atare satisfacție, apreciată după criterii subiective prin esența lor, dreptul la despăgubire pentru atingerea drepturilor inerente personalității nu poate fi transmis, după cum prevede art. 1391 alin. (5) C. civ.). Iar cum acest prejudiciu a fost în mod cert și ireversibil cauzat, acoperirea lui prin plata unei indemnizații compensatorii este singura modalitate de a acorda o astfel de satisfacție (abia după condamnarea definitivă a autorului prejudiciului dreptul la despăgubire poate fi transmis, după cum prevede art. 1391 alin. (4) C. civ.). De altfel, denumirea de „indemnizație compensatorie” sau „despăgubire în compensare” (I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 259) este o categorie juridică cu caracter special, determinată de faptul că prejudiciul este imposibil de stabilit pe baza unor criterii obiective, precum în cazul celui patrimonial.

 

Privită ca indemnizație compensatorie, suma de 100.000 (o sută de mii) de lei (RON) nu ar reprezenta un venit nejustificat pentru subsemnatul, care să mă înavuțească, dat fiind că nu sunt lipsit de mijloace de trai decente; așadar nu mi-am propus să mă îmbogățesc fără just temei pe seama pârâtei, ci doar să mi se acorde o indemnizație care să îmi acorde satisfacție. Deși despăgubirile nu trebuie să țină cont de situația materială a autorului prejudiciului, apreciez că indemnizația compensatorie solicitată este rațională și în raport cu posibilitatea autorului faptei ilicite de a o plăti, apreciind deci că aceasta nu este excesivă, din acest punct de vedere. Toate elementele mai sus prezentate, pe baza cărora am evaluat prejudiciul și despăgubirile acoperitoare, au la bază principiul probării prejudiciului, chiar și atunci când, în baza unor criterii subiective, fiind unul nepatrimonial, acestea sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului.

 

 

III.​Competența instanței române și aplicabilitatea legii române

 

În data de 10 ianuarie 2015 a intrat în vigoare Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței, după cum prevede art. 1 alin. (1) teza I-a. Conform art. 5 alin. (1), „persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol”, iar conform art. 7 alin. (2) din cadrul Secțiunii 2, „o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: […]

 

 

în materie delictuală și cvasi-delictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”. În același sens, art. 1081 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează competența preferată a instanțelor române, prevede că „instanțele române sunt competente să judece și litigiile în care locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau se produc efectele acestuia se află în România”. Întrucât fapta delictuală constă în difuzarea, în eter și în mediul digital virtual (Internet/YouTube/site-ul Sky News), a materialului video denigrator, cauzator al unui prejudiciu moral, locul de unde a fost difuzat în eter sau încărcat pe Internet (YouTube/site-ul Sky News) este irelevant, fie că acesta este în Anglia, Antarctica, în apele internaționale sau în spațiu. În acest caz, prejudiciul însoțește victima, ceea ce înseamnă că s-a produs în locul unde subsemnatul locuiesc în mod constant, adică la domiciliul meu.

Conform art. 2642 C. civ., care reglementează răspunderea pentru atingeri aduse personalității, „(1) Pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității, inclusiv prin mass-media sau orice alt mijloc public de informare, sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de: (a) legea statului reședinței sale obișnuite; (b) legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor; (c) legea statului în care autorul daunei îşi are reședința obişnuită ori sediul social. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aștepte ca efectele atingerii aduse personalității să se producă în unul dintre acele două state”. Fiind o competență alternativă, la alegerea subsemnatului, ca reclamant (victimă), este corectă aplicarea legii statului unde subsemnatul am reședința obișnuită – adică legea română, ca lege care să reglementeze raportul juridic (dreptul material) și litigiul (dreptul procesual).

Conform alin. (1) al art. 1072 C. proc. civ., ce reglementează, în cadrul procesului civil internațional, competența internă, atunci „când instanțele romane sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale”. Pe baza acestui articol de trimitere, art. 113 C. proc. civ., care reglementează competența alternativă, stabilește, la alin. (1) pct. 9, că este competentă a judeca litigiul (și) „instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă”. După cum vedem, pe lângă competența alternativă generică, prevăzută de întreg art. 113 alin. (1), pct. 9 reglementează, la rândul lui, o competență alternativă între (i) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită și (ii) instanța în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul. În opinia subsemnatului, bazată pe interpretarea doctrinară conform căreia competența teritorială internă alternativă este considerată o tehnică de protecție a reclamantului (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, vol. I, p. 680 ), instanța competentă este cea în circumscripția căreia domiciliez. Această soluție este bazată pe argumentul că, pe de-o parte, nu există un loc fizic al săvârșirii delictului civil, întrucât nu filmarea, în sine, este ilicită, ci difuzarea ei în eter și încărcarea pe YouTube (deci nu există anumită o instanță în a cărei circumscripție să se fi săvârșit fizic fapta) și, pe de altă parte, fiind unul moral, legat de personalitatea subsemnatului, prejudiciul este indisolubil legat de persoana mea, ceea ce înseamnă că s-a produs acolo unde subsemnatul domiciliez. Tot în doctrină (Gh.-L. Zidaru, în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, de V.M. Ciobanu și M. Nicolae, coordonatori, Editura Universul Juridic, București, 2013, vol. I, p. 337) s-a spus, având ca sursă de inspirație jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Antonoi Marinari, C-364/93), că este competentă instanța în a cărei circumscripție teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite (prejudiciul nemijlocit). Cum, în cazul în speță, valoarea lezată este propria mea personalitate, instanța competentă teritorial nu poate fi decât cea de la domiciliul subsemnatului, domiciliu situat în București, sectorul 2. Din punct de vedere material, întrucât valoarea daunelor-interese solicitate este sub 200.000 de lei, competența aparține Judecătoriei. În concluzie, competența materială și teritorială aparține Judecătoriei Sectorului 2 București.

Excepția de la alin. (2) a art. 1072 C. proc. civ., conform căreia „dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 a Municipiului București, respectiv la Tribunalul București” nu este aplicabilă în cauză, întrucât dreptul intern, la care alin. (1) al aceluiași art. 1072 C. proc. civ. face trimitere, ca regulă, este suficient pentru a determina instanța competentă intern. Excepția de la alin. (2) a fost edictată pentru a acoperi situațiile în care, din motive legate de existența unui element de extraneitate, instanța română, competentă conform dreptului intern, nu poate fi determinată

Pentru toate motivele de mai sus, vă rog să admiteți acțiunea, așa cum a fost aceasta formulată, și să admiteți cererea de acordare a daunelor morale în cuantum de 100.000 (o sită de mii) lei (RON) sau echivalentul în lire sterline (English pound).

 

Înțeleg să fac dovada pretențiilor mele cu următoarele mijloace de probă:

– Înregistrarea aflată pe YouTube a faptei ilicite constând în așa-zisa anchetă jurnalistică (https://www.youtube.com/watch?v=eJxKBdMYbtY)

– Comunicatul postului TV Sky News de solidarizare cu autorul faptei ((https://www.theguardian.com/media/2016/aug/10/sky-news-defends-report-on-gun-running-amid-claims-of-faked-meeting)

– Comunicatul DIICOT cu privire la cererea de arestare preventivă a celor trei cetățeni români, utilizați de autor pentru săvârșirea faptei ilicite (http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1852-comunicat-de-presa-11-08-2016)

– Încheierea din 12 august 2012 a Curții de Apel București, secția I-a penală, dată în Dosarul nr. 5720/2/2016 (http://admin.stiripesurse.ro/media/other/201608/media-147143189561514400.pdf)

 
În drept, îmi întemeiez prezenta acțiune pe dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9, art. 268 și urm. și art. 1072 și art. 1081 C. proc. fisc., precum și art. 252-253, art. 1373, art. 1391 și art. 2462 C. civ.
 
 
Reclamant,​​​​​​​​​​ 23.08.2016
Sebastian Bodu
 
 
 
 
 
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI SECTORULUI 2 BUCUREȘTI

Solicit demisia Presedintelui ANAF, Dragoș Doroș

Solicit demisia Presedintelui ANAF, Dragoș Doroș, care nu face decât sa continue „milițienizarea”, după modelul predecesorului său, Gelu Diaconu, a instituției pe care o conduce. Conform unui proiect de act normativ, ANAF vrea să aibă acces la toate datele de identitate ale persoanelor fizice care efectuează plăţi cu cardul în magazine, adică să știe tot ce cumpăram, ceea ce încălcă și cele mai elementare drepturi ale omului, precum cel la intimitate. O asftfel de tentativă – culmea, nici măcar reglementată printr-o lege organică, ci printr-o simplă Hotărâre de guvern – arată cât de mult s-a depărtat instituția fiscului de scopul său. Această mentalitate securistă transpare din toată activitatea ANAF de după reorganizarea ei prin înființarea Directiei Generale Antifraudă Fiscală (populată, de altfel, numai cu milițieni). Culmea este că, înainte să fi fost numit președinte al ANAF, dl. Dragoș Doroș critica acerb…abuzurile inspectorilor anti-fraudă.
Independent de această solicitare de demisie (căreia nu mă aștept să i se dea curs, pentru că mentalitatea de milițian te face să te crezi etern), dar tot în legătură cu abuzurile comise de ANAF, îi comunic pe această cale d-lui Dragoș Doroș, că, în cazul in care nu va publica criteriile pentru condiționarea înregistrării in scop de TVA, pe baza cărora ANAF stabilește dacă o persoană impozabilă justifică, prin Declaratia 088, intenția și capacitatea de a desfășura activitate ca plătitor de TVA, comite infractiunea de abuz în serviciu și va raspunde penal. Publicarea este obligatorie, conform art. 316 alin. (9) C. fisc., iar art. 297 alin. (1) C. pen. prevede că „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos (cu încălcarea legii, conform deciziei CCR, n.n.) şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”. Mă astept, de asemenea, la o reacție și din partea prim-ministrului, ca șef al guvernului pe a cărei ordine de zi se află abuzivul proiect de hotărâre.

Excepția de neconstitutionalitate a colectării de semnaturi: respinsă de CCR

Anexa 5

Către:​CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Subsemnatul Sebastian V. BODU cu domiciliul ales în str. Vasile Lascăr nr. 204, sector 2 București, adresă poștală electronică bodu.sebastian@gmail.com, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, formulez următoarea 

EXCEPȚIE DE NECONSTITUȚIONALITATE

 

Prin care solicităm constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităților locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 – Statutul aleșilor locali, publicată în M.Of., partea I-a, nr. 349 din 20 mai 2015. Acest articol prevede că „pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, 500 în cazul orașelor, și 1000 în cazul municipiilor, sectoarelor municipiului București, precum și în cazul municipiului București”. Desigur că neconstituționalitatea afectează și art. 49 alin. (2) din acceași lege, însă subsemnatul nu am interes să atac acest articol, întrucât de referă la candidații propuși de partidele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minoritățile naționale, însă instanța constituțională își va putea extinde controlul de constituționalitate și asupra acestui articol, alături de celelalte articole conexe (art. 50 alin. (1), art. 51 și parte din art. 52 alin. (1)).

Articolul 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 încalcă următoarele principii constituționale:

1. Cel privind dreptul de a fi ales, prevăzut la art. 37 alin (1) din Constituția României. Conform acestui alineat, „au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 16 alin. (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3)”;

 
2. Cel al egalității în drepturi. Astfel, conform art. 16 alin. (1) și (3) din Constituția României, „cetățenii sunt egali în faţa legii şi a autorităților publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar „statul garantează egalitatea de șanse […]”;

 
3. Cel privind intimitatea. Conform art. 26 alin. (1) din Constituție, „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

 

4. Cel privind limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți. Conform art. 53 din Constituție, „exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav” (alin. 1). „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății” (alin. 2).

 
 
MOTIVELE DE FAPT ȘI DE DREPT
ALE NECONSTITUȚIONALITĂȚII
 

1.​Dreptul de a fi ales este un drept electoral fundamental ce trebuie corelat, conform art. 20 din Constituție, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, printre care Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care, la art. 25, prevede că „orice cetățean are dreptul și posibilitatea fără niciuna din discriminările la care se referă la art. 2 și fără restricții nerezonabile: […] b) de a alege și de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice […]”. Apreciem că prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 prin care se instituie obligația colectării unui număr minim de semnături de susținere raportat la numărul de alegători este o restricție nerezonabilă, după cum vom demonstra în continuare.

Întâi de toate, apreciem că prevederile fostului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, care prevedeau, ca cerință de constituire a unui partid politic, existența a 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul București, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015. Printre motivele invocate de instanța constituțională (considerentul 28) se regăsește acela că un astfel de număr „are caracter excesiv, disproporționat în actualul context socio-politic al țării, precum și față de măsurile legale ce reglementează reprezentarea parlamentară a electoratului, pe fondul indiscutabil al evoluției societății, noile realități politice, sociale, economice, culturale ce trebuie să fie normate, să se regăsească în conținutul dreptului pozitiv, dreptul fiind viu și adaptabil odată cu societatea modificărilor survenite”. Putem spune deci că instanța constituțională a apreciat că strângerea unui număr atât de mare de semnături este o restricție nerezonabilă în calea asocierii într-un partid politic, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 40 din Constituție, ba chiar (în considerentul 33) a calificat-o expres ca „o limitare drastică ce depășește posibilele avantaje create prin adoptarea normei”. Totuși, cerința minimală a (doar) 3 membri fondatori, instituită prin art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată după modificările determinate de Decizia Curții Constituționale nr. 75 din 26 februarie 2015, rămâne o formă fără fond, o normă fără aplicabilitate practică, o barieră nerezonabilă ridicată în mod iluzoriu, câtă vreme scopul unui partid politic este acela de a-și arunca în cursa electorală candidații, care candidați trebuie apoi să obțină aproximativ același număr de semnături pe care Legea nr.. 14/2003 îl prevedea anterior modificării din 2015, concentrat, desigur, pe unitatea administrativ-teritorială pentru care candidatul intenționează să candideze (25.000 de semnături reprezentau 1,38% din totalul alegătorilor la nivel național).

Mai mult, câtă vreme candidații trebuie să treacă prin filtrul alegerilor, existența unui număr de semnături este inutilă (deci cu atât mai nerezonabilă), criteriul de reprezentativitate fiind atins în mod evident prin votul efectiv dat de alegători (de altfel, așa cum vom arăta în cadrul celei de-a doua excepții de neconstituționalitate, criteriul reprezentativității este puternic distorsionat prin legiferarea alegerilor locale într-un singur tur de scrutin, astfel că legiuitorul nu este deloc interesat de acest aspect). Întrucât expunerea de motive a Legii nr. 115/2015 nu prevede nimic cu privire la scopul instituirii obligației colectării unui număr minim de semnături de susținere raportat la numărul alegătorilor, intuim că acesta nu este, totuși, cel al reprezentativității, ci al seriozității candidaturii. Din păcate acest scop pălește și devine o restricție nerezonabilă în raport cu greutatea dreptului constituțional de a fi ales, drept care presupune prezentarea în fața alegătorilor sub forma prezenței pe buletinul de vot, nu și anterior, prin colectarea de semnături, aceasta din urmă nefiind o modalitate de exprimare a preferinței electorale față de fiecare candidat, precum scrutinul. Seriozitatea candidaturii este, oricum, deja asigurată prin limitarea drastică a mijloacelor de finanțare ale campaniei electorale, astfel că rambursarea cheltuielilor se face numai în cazul atingerii, de către candidat, a unui prag electoral de 3%. Nu în ultimul rând, este recunoscută reticența alegătorilor de a semna pentru susținerea unei candidaturi, și asta nu neapărat din lipsă de simpatie față de candidat sau față de politicieni, în general, ci pentru a evita dezvăluirea unor date cu caracter personal sau chiar a afinității politice, altfel decât la adăpostul secretului votului, ceea ce face de neacceptat eventualul argument că numărul de semnături este mic în comparație cu numărul de voturi pe care un candidat trebuie să îl obțină pentru a fi declarat câștigător. În plus, câștigarea alegerilor nu este singurul beneficiu electoral al unui candidat, expunerea și scorul onorabil obținut în cadrul scrutinului fiind premise solide pentru o candidatură ulterioară. Drept urmare, dacă legiuitorul vrea să stabilească o nouă cerință de seriozitate, alta decât exercitarea dreptului de rambursare a cheltuielilor de campanie, trebuie să găsească o formulă care să nu reprezinte o restricție nerezonabilă în calea dreptului de a fi ales.

Așa cum însăși Curtea Constituțională a stabilit în decizia mai sus menționată, dreptul pozitiv trebuie să urmeze realitatea socială. Or, în condițiile în care această realitate arată că partidele politice folosesc baze de date cu membrii de partid, membrii care semnează personal sau, mai degrabă, sunt indiferenți că altcineva semnează în locul lor, existența listelor de semnături de susținere a candidaturilor este o ipocrizie, fără nicio legătură cu realitatea socială despre care Curtea face în mod fericit vorbire. Desigur că partidele politice înființate anterior modificărilor din 2015 ale Legii nr. 14/2003 nu doresc schimbarea acestui sistem, pentru a perpetua ipocrizia în dauna partidelor politice înființate cu doar 3 membri fondatori, conform noii reglementări legale, precum și în dauna candidaților independenți, aceștia fiind în mod evident defavorizați (vezi pct. 2 de mai jos).

2.​Egalitatea de șanse între candidați este, în acest context, un corolar fundamental al dreptului de a fi ales (D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2007, vol. I, p. 341). Drept urmare, un candidat independent este defavorizat în raport cu un partid politic deoarece acesta din urmă se putea înființa, anterior modificărilor legislative din 2015, cu 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul București, ceea ce a dus la crearea unui cadru politic de tip oligopol. Este adevărat că această prevedere a fost abrogată și înlocuită cu un număr de minim 3 membri fondatori (pe fondul declarării neconstituționale a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice), însă realitatea actuală arată că candidații care acced în mod evident la funcțiile elective sunt membri ai partidelor înființate anului 2015, partide care au un număr foarte mare de membri și care le permite contactarea lor pentru colectarea de semnături de susținere a candidaților respectivelor partide, lucru pe care candidații independenți nu pot să îl facă, aceștia fiind, deci, nevoiți să colecteze semnături de susținere exclusiv de la persoane fără o legătură juridică cu candidatul. Regula câștigării alegerilor de către candidații partidelor înființate anterior anului 2015 este confirmată de excepțiile candidaților independenți care sunt (sau au fost, până de curând) primari în funcție, chiar dacă, din diverse motive, au părăsit partidele care i-au susținut inițial, așadar independența lor vine ulterior câștigării mandatului din calitate de candidat al unui partid politic înființat anterior anului 2015.

3.​Prin colectarea de semnături de către persoane fără legătură juridică sau politică cu candidatul independent (practic, prin voluntari), se încalcă prevederile referitoare la viață intimă, familială și privată, alături de semnătură fiind necesare, bineînțeles, informații precum nume, adresă și serie/număr al actului de identitate, toate acestea fiind date cu caracter personal, în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Colectarea de semnături se face, deci, de către voluntari care, din simpatie sau interesați, aleg să sprijine în acest fel candidatul independent. Drept urmare, nefiind membri ai unui partid, între persoanele care colectează semnături și candidat nu există nicio legătură juridică sau politică, activitatea nefiind reglementată, ci doar permisă. Persoana care le colectează – ca de altfel și candidatul – nu are calitatea de operator de date cu caracter personal, astfel că datele colectate pot fi ușor copiate într-o bază de date care să fie folosită în orice fel de scop. Faptul că semnatarii oferă datele respective în mod voluntar nu înseamnă că aceștia achiesează, implicit, ca respectivele date să fie folosite la altceva decât la susținerea candidatului, iar Legea nr. 677/2001 nu prevede, la art. 5, activitatea de colectare de date în vederea susținerii unei candidaturi electorale printre excepțiile de la acordarea, de către semnatar, în mod expres și neechivoc, a consimțământului pentru această prelucrare. De asemenea, faptul că datele cu caracter personal colectate în vederea întocmirii listelor de susținători sunt depuse la birourile electorale și, în copie, la instanțele de judecată nu înseamnă că ele nu sunt destinate publicităţii, fiind evident că, între data colectării și data depunerii acestea pot fi ușor copiate. De altfel, riscul ca aceste date să fie refolosite, contrar scopului pentru care au fost colectate, este un motiv serios pentru care simpatizanții unui anumit candidat au rezerve sau refuză să semneze lista de susținători. Nu în ultimul rând, semnătura de susținere, însoțită de oferirea datelor cu caracter personal, nu reprezintă nimic mai mult decât exprimarea unei simpatii, nicidecum o afiliere, o aderare, o înregimentare sau o asociere, mai ales că o persoană poate semna, simultan, pe lista de susținători a oricâtor candidați, din oricare parte a spectrului politic, astfel că situația nu este similară cu cea de la constituirea unui partid politic, față de care Curtea Constituțională s-a exprimat în alte rânduri.

5.​După cum observăm, scopul art. 53 din Constituție este acela de a limita posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi, dintre care dreptul de a fi ales face parte. Există rațiuni care justifică restrângerea exercițiului dreptului de a candida, de exemplu stabilirea unei vârste minime, interdicția temporară a persoanelor condamnate pentru anumite fapte penale sau a persoanelor sancționate administrativ de către Agenția Națională de Integritate, însă toate acestea se încadrează în condițiile limitative enumerate de textul legal. Așa cum arătam la pct. 1, existența unui număr minim de semnături nu este o cerință care asigure standarde (morale) ale exercițiului funcției publice pentru care colectorul candidează, ci doar să asigure seriozitatea candidaturii. Or, acest lucru excede în mod evident scopul art. 53, scop care este de a proteja democrația statală (E.S. Tănăsescu, în Constituția României, comentarii pe articole, de I. Muraru, E.S. Tănăsescu – coordonatori, Editura C.H. Brck, București, 2008, p. 537).

 

 

Sebastian V. BODU

 

_____________________

 

 

 

 

 

 

 

 

DOMNULUI PREȘEDINTE AL CURȚII CONSTITUȚIONALE

Am decis să candidez independent pentru funcția de Primar al Sectorului 6.

Ne aflăm într-o situație tristă: bucureștenii din șase au ajuns să aibă de ales între (1) un individ urmărit penal de DIICOT, (2) un interlop din Clanul Sportivilor și (3) continuatorul mafiei lui Mănescu.

Mă întâlnesc cu mulți simpatizanți PNL și PSD care locuiesc în sectorul 6. Toți sunt dezamăgiți de candidații propuși de cele două partide. Îmi spun că mai bine votează cu interlopul Florescu, decât cu Gabriel Mutu sau cu Răzvan Mironescu.

Destul! Sectorul 6 are nevoie de o administrație modernă, de o viziune, dar și de ordine.

Vă chem alături de mine pe toți cei de bună credință, pe cei care vreți un altfel de sector 6. Haideți să-i batem la vot!

Criza de leadership și tragedia Dreptei tradiționale

Ultimul sondaj Sociopol efectuat în București relevă faptul că Alina Gorghiu și Vasile Blaga, cei doi copreședinți ai PNL, principalul partid de dreapta din România, au 11, respectiv 6% grad de încredere în electorat. Adică, împreună, au 17%, cât are liderul PSD, Liviu Dragnea și jumate din cât are liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu; mai rău, Vasile Blaga are doar două puncte procentuale peste Bogdan Diaconu, liderul unui partid naționalist minuscul. Alina Gorghiu și Vasile Blaga abia reușesc, împreună, să se ridice la jumătatea scorului politic al partidului, care este 30%, ceea ce arată o situatie dezastruoasă și, în acelasi timp, demobilizantă pentru membrii și simpatizantii noului PNL, care ajunsese, după victoria prezidențială din noiembrie 2014, la amețitorul scor de 40%. 
In mod normal, liderul unui partid politic trebuie să fie locomotiva partidului, persoana care tractează formațiunea politică în preferințele electoratului. Liderul trebuie să fie omul pe care partidul îl urmează și care, prin simpla lui apariție, mobilizează și motivează, inspiră încredere și forță, conduce partidul către cel mai bun scor electoral posibil. Mai mult, liderul politic trebuie să fie cel care își asumă candidatura cea mai grea și mai vizibilă, așa cum comandanții militari se puneau în fruntea oștirilor pentru a obține victoria. 
În realitate, cei doi copreședinți ai PNL nu doar că nu reușesc să inspire forță și încredere, nu reușesc să motiveze și să mobilizeze, dar nu au nici măcar curajul de a-și asuma vreo candidatură într-un scrutin uninominal. Singurele alegeri la care participă sunt cele în care se ascund în spatele unei liste, inclusiv migrând dintr-un colegiu într-altul, de la un ciclu electoral la altul, în căutarea celui mai comod loc, unde să nu riște nimic. Este adevarat că Vasile Blaga, de exemplu, păstrează încă în minte eșecul electoral din 2008, când a pierdut Primăria Generală în fața lui Sorin Oprescu, deși era ministru în funcție (al administratiei și internelor), presedinte al PD București, cu un buget de campanie de invidiat. Paradoxul nu a fost însă acela că a pierdut alegerile, ci că a luat un scor sub cel obținut de partid în Bucuresti, mai precis la Consiliul General (27,8%, față de 34,18%). Acela a fost momentul în care Vasile Blaga a realizat cât valorează, ca om politic, inclusiv ca strateg electoral. Dacă Vasile Blaga este total lipsit de carismă, de mesaj, de viziune, de idei, Alina Gorghiu s-a născut talent și a murit speranță. Nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor, în ciuda tinereții și a energiei. 
Vasile Blaga, în calitate de lider, ar trebui să comunice și nu o face, iar cand o face toată lumea regretă că a făcut-o, cel mai recent exemplu fiind anunțul privind colaborarea dintre PNL și UNPR, care prevestește chiar o posibilă preluare a acestui din urmă „partid”, un paria al scenei politice, format din cei mai odioși traseiști. În schimb Alina Gorghiu comunică lucruri mărunte, platitudini sau populisme ieftine, parcă intr-o concurență, la acest ultim capitol, cu campioana Andreea Paul-Vass, ultimul exemplu al celei din urmă fiind acuzațiile aduse ministrului de externe de a nu o nominaliza pe Nadia Comăneci pentru…conducerea O.N.U. (cu tot respectul pentru marea noastră gimnastă, funcția de secretar general al Organizatiei Națiunilor Unite este, totuși, una politică).
Din păcate PNL va intra in alegerile locale cu astfel de „lideri”. Aceeasi lideri care, cu mai putin de un an în urmă, negociau cu PSD Legea alegerilor locale, conform căreia primarii vor fi aleși într-un singur tur de scrutin. O atare lipsă de viziune și strategie – ca să folosesc niște termeni blânzi – a facut ca liderii PNL să negocieze împotriva intereselor propriului partid. Importat, în alegerile din 5 iunie, nu este scorul politic al partidului (probabil, că urmand acelasi trend descrescător, acesta va fi în jur de 25%), ci numărul de primari, în general și, in particular, numărul de primari de municipii – reședință de județ. Scorul politic obținut in alegerile locale este irelevant pentru partid deoarece principalii vectori de imagine și de campanie la alegerile parlamentare din toamnă sunt primarii. Consilierii locali sunt buni doar pentru a negocia diverse funcții prin societatile si regiile din subordinea municipalităților, adică pentru a satisface doar interesele liderilor, deci nimic pentru partid, ca ansamblu al membrilor săi. Mai mult, consilierii ajung cel mai usor o masă de manevră in consiliile locale, unde primarul – chiar și independent – își poate impune foarte ușor voința, în special în fața unui partid lipsit de lideri și, deci, impotent in a oferi suficient confort politic.
Cu un PSD + ALDE pe cai mari, cu o fărâmițare electorală uriașă pe partea drepată, cu o pleiadă de candidați independenți și anti-sistem, PNL este condus de doi diletanți. Doi oameni care au reușit „performanța” de a coborî atât de jos în preferințele electoratului încât periclitează însăși existența celui mai mare partid de dreapta, ultimul purtător al unui nume istoric. Desigur că, teoretic, puterea de a schimba conducerea unui partid stă în mâinile membrilor săi. Oare vor fi aceștia în stare să realizeze o astfel de schimbare? Întrucat nu poate veni decat după alegerile locale, va putea schimbarea – dacă se va produce – să oprească hemoragia care va cuprinde partidul, cu dezertări în masă către alte partide, în special ALDE și MP?

Achim Irimescu este nu doar prost (ministru), ci și laș

Institutul Cantacuzino a anunțat, in urma unei investigații, că nu există nicio legătură între produsele firmei Lactate Brădet și moartea bebelușilor din Arges, așa cum, de fapt, anunțate și directorul DSV Arges chiar a doua zi după nefericita declaratie a ministrului agriculturii, Achim Irinescu. Ei bine, reacţia ministrului la anunțul Institutului Cantacuzino este de o lașitate maximă: acesta afirmă nonșalant că nu a spus niciodată că aceste produse au fost cauza morții bebelușilor, deși declarația a fost făcută exact în contextul crizei acestor decese. Așadar ministrul Irimescu nu a vorbit, la modul general, despre diversele bacterii care s-ar putea găsi în diverse produse, ci a facut declarația ca răspuns la întrebările legate de cauza deceselor bebelușilor argeșeni. Intenția ministrului Irimescu de a lega expres numele firmei Lactate Brădet de moartea bebelușilor a fost dezvăluită chiar de prim ministrul Dacian Cioloș, care a spus că Achim Irimescu s-a apărat, în urma scandalului declanșat de declarația sa iresponsabilă, prin faptul că a facut respectiva declaratie… la presiunea jurnaliștilor. Stau și mă întreb cum ar fi reactionat Achim Irimescu dacă ar fi fost, de exemplu, ministrul apărării naționale, iar jurnaliștii l-ar fi „presat” să divulge oareșce secrete militare. Acest argument, al presiunii jurnaliștilor, îl descalifică din start pe Achim Irimescu pentru a ocupa orice funcție de răspundere, cu atât mai mult una de ministru. Cel mai important lucru la un ministru este să știe cand și ce să vorbească, dar mai ales, când să tacă. 
Pe lângă iresponsabilitatea de care a dat dovadă prin declarația care incrimina firma Lactate Brădet, declaratie care, făcută in contextul morții bebelușilor, a generat o isterie națională, cu efect de reducere drastică a consumului general de produse lactate, efecte care s-au propagat pe întreg lanțul de producție și desfacere, ministrul Achim Irimescu se dovedește, deci, a fi și laș. Dovada lașității a pornit însă cu mult înainte de prezentarea rezultatului investigatiei Institutului Cantacuzino. Primul semn al acestei lașități a fost un comunicat al Ministerului Agriculturii – publicat, chipurile, fără implicarea ministrului – prin care se spunea că ministrul ar fi fost obligat să comunice numele firmei Lactate Brădet, invocându-se vreo câteva regulamente europene. Evident că acele regulamente nu supuneau – și nici nu puteau să spună – altceva decat ca autoritățile trebuie să ia măsuri pentru ca produse infestate să nu ajungă la consumatori. Nici nu era nevoie de invocarea unor regulamente europene, bunul simț si reglementarile naționale fiind suficiente pentru a face acest lucru (dar, probabil, invocarea unui regulament european conferă mai multă credibilitate). Așa cum am scris imediat după scandalul generat de declarația iresponsabilă a ministrului Irimescu, într-un material postat pe ziare.com, situația unor produse cu defecte – inclusiv alimentare – nu este inedită, nici la noi, nici la alții (vezi, de exemplu, retragerea batoanelor de ciocolată de catre un mare producător multinațional, exemplu invocat, culmea, chiar de ministrul Irimescu). O astfel de de situatie ar fi trebuit rezolvată printr-un apel calm, tehnic, al DSV Argeș către cei care au cumparat în perioada X produsul Y al producătorului Z, de a-l returna la magazinul de unde a fost achiziționat, însoțită de o retragere temporară de la raft a produsului suspect, până la finalizarea investigatiei. Deci nu prin declarația ministrului, cu efecte asupra întregii piețe de produse lactate, care a înregistrat pierderi financiare semnificative timp de cateva zile, ci prin actiunea autorității competente (Directia Sanitar-Veterinară), cu implicarea producătorului și a vânzătorilor.
Bineînțeles că ministrul Achim Irimescu își va vedea în continuare de ministeriatul său, convins fiind că lumea e rea, ingrată și instigată de sabotori invidioși pe succesele sale de ministru tehnocrat. Desigur că demisia de onoare este exclusă, lașitatea cu care gestionează efectele propriei incompetențe fiind un indiciu clar în acest sens, mai ales când alternativa ar fi aceea de a se întoarce la funcția anterioară, de simplu functionar la misiunea României de pe lângă UE, unde colegii l-ar complimenta in continuare cu apelativul „dom’ ministru”. Este perfect adevarat că nici miniștrii politici nu prea au onoare, însă aceștia sunt înlăturați, după câte un scandal de acest gen, de partidul care le-a oferit sprijin politic. Or, în cazul unui guvern tehnocrat, nu există sprijin politic, după cum nu există nici răspundere politică.

Responsabilitatea pentru furtul de fier ce paralizează România și omoară oameni (sau cum indiferența ucide).

Saptamana trecută și-au pierdut viața trei persoane în două mașini, care au plonjat în Dâmbovița din cauza lipsei unui parapet. Revolta față de lipsa unui astfel de parapet a scos în stradă sute de șoferi, care au acuzat Primăria Generală de lipsa de reacție față de furtul gardului de metal. Așa cum știm cu toții, furtul de fier este o boală care macină România de mulți ani de zile și autoritățile sunt indiferente la acest lucru. Se fură nu doar garduri sau parapeți, ci bănci din parcuri, capace de canalizare, porți de intrare în curți, șine de cale ferată, structuri fieoase ale unor clădiri, cabluri electrice, adică orice. CFR Infrastructură sau Transelectrica înregistrează prejudicii de milioane din cauza acestor furturi. Pentru unii a devenit o meserie furtul de fier noaptea și umblatul pe străzile marilor orașe ziua, urlând de dimineață până seara „Fiaaaareee Veeeechi!”. Fiind o meserie atât de bănoasă, unii dintre conaționalii noștri noi o practică și în străinătate, furând cruci de fier din cimitirele germane pentru a vinde fierul în Strasbourg, de nu înțelegeau francezii de unde atâta fier vechi.
Toată vina pentru această situație aparține Ministerului Economiei, care menține nemodificate dispozițiile Ordinantei Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriei reciclabile. Conform art. 7 din acest act normativ, agenţii economici care realizează operaţiuni de colectare a deşeurilor industriale reciclabile provenite de la persoanele fizice îşi pot desfăşura activitatea numai pe bază de autorizaţie de colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului sau municipiului în care funcţionează agentul economic respectiv, pe baza dovezii că deţine spaţiul corespunzător pentru depozitarea deşeurilor colectate, în condiţii de protecţie a mediului înconjurător şi a sănătăţii populaţiei. 
Deși persoanelor fizice le este interzisă activitatea de colectare, acest lucru este literă moartă câtă vreme orice SRL cu două sute de lei capital social, cu administratori de paie (bătrâni, oameni ai străzii etc.) poate derula astfel de activități. Problema se poate rezolva foarte ușor, dar din păcate dezinteresul este maxim. Soluția este aceea de a prelua autorizarea societatilor care colectează fier la Ministerul Economiei, alături de introducerea unui certificat de deținător de deșeuri metalice reciclabile, astfel încât fierul să nu mai poată fi colectat de la persoane fizice. Altfel spus, dacă nu probezi proveniența deșeurilor din fier, nu vei putea obține un astfel de certificat și, deci, nu vei putea vinde deșeurile unei firme colectoare. 
Răspunsurile pe care le-am primit, de-a lungul timpului, de la diversi miniștri ai economiei au fost acelea că ar fi o discriminare între persoanele fizice si cele juridice sau că ar rămâne pensionarii cu frigiderele vechi în casă. Problema discriminării este, evident, hilară, iar cea a colectării fierului vechi de la populatie se poate rezolva similar cu cea a colectării deșeurilor electronice, adică periodic, de către primării. Important este să existe voință adminstrativă din partea Ministerului Economiei. Singurul lucru care s-a realizat, pentru stoparea furtului de fier, a fost înăsprirea sancțiunilor pentru aceste fapte, adică o frecție cu alcool la un picior de lemn, fiind irelevant pentru indivizii care fură fier dacă pedeapsa este de 2 ani închisoare sau de 4 ani. Probabil că nici nu au aflat sau nici nu le pasă, după cum se vede din activitatea lor din ce în ce mai febrilă. Iar, pentru a veni cu o astfel de soluție total inutilă și ineficientă, fostul premier Victor Ponta a cerut chiar constituirea unei comisii interministeriale care să analizeze problema furtului de fier vechi, după ce trenurile Intercity de pe ruta București – Constanța fuseseră scoase din circulație din cauza furturilor de echipamente cu structură metalică.

Petiție către Avocatul Poporului pentru sesizarea CCR cu privire la neconstituționalitatea alegerilor locale pentru primari într-un singur tur de scrutin

În temeiul art. 13 lit. f) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formulez următoarea 

 

PETIȚIE

 

 

Prin care solicit sesizarea Curtii Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor următoarelor texte de lege:

 

1. Art. 101 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităților locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 – Statutul aleșilor locali, publicată în M.Of. partea I nr. 349 din 20 mai 2015. Acest articol prevede că „este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate”.

 

2. Pe cale de consecință, neconstituționalitatea art. 101 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 afectează și dispozițiile art. 101 alin. (3), care prevăd că, „în caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidații care se află în această situație”, precum și ale art. 102, care prevede că „în cazul în care situația de baotaj intervine între doi candidați la funcția de primar, între care urmează să se desfășoare turul al doilea de scrutin, iar unul dintre aceștia decedează, renunță sau nu mai îndeplinește condițiile legale pentru a fi ales, nu vor mai avea loc alegeri, biroul electoral de circumscripție declarându-l primar pe celălalt candidat”.

 

Articolul art. 101 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 încalcă următoarele principii constitutionale:

 

1. Cel al pluralismului politic, prevăzut la art. 8 alin. (1) din Constituția României, conform căruia „pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale”;

 

2. Cel al al egalității în drepturi. Astfel, conform art. 16 alin. (1) și (3) din Constituția României, „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar „statul garantează egalitatea de șanse […]”;

 

3. Cel privind dreptul de a fi ales, prevazut la art. 37 alin (1) din Constituția României. Conform acestui alineat, „au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 16 alin. (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3)”;

 

4. Cel privind mandatul reprezentativ, prevăzut la art. 69 alin. (1) din Constituția României, conform căruia cei aleși sunt în serviciul poporului;

 

5. Cel al Tratatelor internaționale privind drepturile omului, prevăzut la art. 20 din Constituția României, potrivit căruia „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte” (alin. 1). „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” (alin. 2).

 

PREAMBUL

 

Înainte de a intra în fondul problemei, vom face câteva scurte considerații sociale și politice. Contextul social și politic al anului 2016 arată că, pentru alegerile locale, vor fi mulți candidați, fapt determinat și de modificarea legislației privind partidele politice, care permite înființarea facilă de astfel de formațiuni. Cum covârșitoarea majoritate a primarilor aflați în funcție vor candida pentru un nou mandat, bazându-se pe o masă electorală relativ fixă proprie, rezultă că partea variabilă a masei electorale va fi disputată între toți ceilalți candidați, astfel că prima șansă aparține candidatului care deține, la data alegerilor, funcția de primar. Principiul masei electorale relativ fixe rămâne însă valabil chiar și atunci când primarii în funcție nu mai candidează, în sensul că alegerile într-un singur tur de scrutin profită acelui candidat a cărui masă electorală relativ fixă este mai mare, fără ca acesta să fie preferat de majoritatea relativă a electoratului, ca să nu mai vorbim de majoritatea absolută. Acest lucru nu ar crea o problemă dacă alegerile s-ar derula în două tururi de scrutin, deoarece partea variabilă a masei electorale se va putea coagula în favoarea unuia din cei doi candidați clasați pe primele două locuri și care acced, astfel, în turul al doilea al scrutinului. În absența unui al doilea tur, masa electorală relativ fixă a fiecărui candidat va fi singura decisivă în câștigarea alegerilor.

 

MOTIVELE DE FAPT ȘI DE DREPT

 

1.​Pluralismul politic este un concept universal, a cărui aplicație în dreptul constituțional reprezintă cheia de boltă a democrației, o garanție a democrației constituționale. Faptul că alegerile locale pentru primari se derulează într-un singur tur de scrutin face ca pluralismul politic să rămână o simplă situație de fapt, fără consecințe juridice, fiind practic imposibilă sau deosebit de dificilă alegerea unui alt candidat în afara celui care ocupă, la data alegerilor, funcția de primar. Rolul pluralismului politic nu este, deci, doar acela de a permite înființarea de partide politice și accesul oricărui candidat eligibil la o funcție de reprezentare, ci este acela de a genera o competiție reală între candidați, din care să profite cetățenii, iar acest lucru se realizează prin posibilitatea exprimării cât mai multor opțiuni. Pluralismul politic (pluripartidismul) presupune existența mai multor partide, participante la o competiție corectă pentru putere (B. Selejan-Guțan, în Constituția României, comentarii pe articole, de I. Muraru, E.S. Tănăsescu – coordonatori, Editura C.H. Brck, București, 2008, p. 83).

În acest sens se exprimă și Consiliul Europei. Pct. 8.1.2. a Rezoluției Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1897/2012 prevede că „trebuie asigurată alegătorilor o libertate de alegere, printr-o ofertă politică cât mai largă, în linie cu principiul pluralismului politic […]”, iar la pct. 8.1.5., că „sistemul electoral trebuie adoptat în așa fel încât să reflecte cât mai bine opiniile poporului și compoziția politică a electoratului, în linie cu Codul de Bune Practici al Comisiei de la Veneția în domeniul Partidelor Politice”. De asemenea, Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1705/2010 prevede, la pct. 4 teza I-a, „dreptul cetățenilor de a fi reprezentați în procesul de adoptare a deciziilor, reprezentativitatea structurilor alese fiind principii fundamentale ale democrațiilor contemporane”. Nu în ultimul rând, Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1898/2010 invită Comitetul Miniștrilor să reflecteze și să întocmească un cadru de reglementare și reglementări specifice aplicabile procesului electoral în statele membre ale Consiliului Europei, mai ales în ceea ce privește: “pragurile electorale sau alte chestiuni care ar putea dezavantaja partidele mici sau candidații independenți în ceea ce privește accesul acestora în structurile alese”.

2.​Egalitatea cetățenilor în fața legii înseamnă, din punct de vedere electoral, în primul rând egalitatea de șanse a candidaților. Câtă vreme legea crează un privilegiu candidatului cu prima șansă – de facto, primarul în funcție, acolo unde acesta candidează în continuare – rezultă că șansele celorlalți candidați sunt automat și grav afectate. Într-o speță pe care o evocăm cu titlu de exemplu (deși textul legal contestat nu mai este în vigoare), instanța constituțională a considerat justificată masura legală de interzicere a prefecților, subprefecților, precum și conducătorilor serviciilor publice din ministere și alte autorități guvenamentale descentralizate de a participa la alegeri pentru parlament în circumscrpțiile electorale unde și-au exersat activitatea în ultimele 6 luni anterioare respectivelor alegeri, motivându-se că, altfel, „ar fi contrar moralei publice, în general, și deontologiei electorale, în special, ca o anumită categorie de persoane – ce, în virtutea funcției publice ce o exercită, ar putea avea o însemnată influență asupra opțiunilor electorale – să candideze în alegeri chiar în unitățile administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea. În aceste condiții, egalitatea de șanse a candidaților […] ar fi serios compromisă”. Desigur că nu invocăm acest argument împotriva candidaturilor primarilor în funcție, ci doar pentru a releva faptul că judecătorii constituționali au recunoscut posibilitatea ca, utilizând intrumentele și resursele funcției exercitate într-o unitate administrativ-teritorială, titularii unei astfel de funcții să își creeze o masă electorală relativ fixă, pe care să o folosească împotriva contracandidaților.

În al doilea rând, egalitatea în domeniul electoral înseamnă egalitatea în drepturi a alegătorilor, ceea ce se traduce și prin egalitatea de opțiuni. Or, limitarea scrutinului la un singur tur îi favorizează pe alegătorii care au o singură opțiune – precum cei care formează masa electorală relativ fixă a unui candidat – față de alegătorii care au două sau mai multe opțiuni, pe care nu le pot exprima simultan, ci doar succesiv, ceea ce presupune cel puțin încă un tur de scrutin. Desigur că un sufragiu electoral nu poate fi perfect, astfel că nu se poate organiza sub forma unui număr de tururi care să acopere, în ordinea preferințelor, toate opțiunile electorale, dar nici nu poate duce la excluderea pluralismului de opțiuni ale fiecărui alegător, precum în prezent. Drept urmare, un sructin în două tururi este formula echilibrată și democratică, deoarece asigură egalitatea de șanse în cadrul unui proces nu foarte greu de gestionat, din punct de vedere organizatoric. În doctrină (E.S. Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Editura All Beck, București, 1999, p. 220) s-a exprimat opinia că principiul egalității dreptului de vot poate suferi limitări, când rațiuni imperative o solicită, însă nu vedem în niciun caz limitarea la un singur tur de scrutin ca fiind necesară din rațiuni imperative, precum este, de exemplu, un prag electoral; de altfel, un prag electoral este surmontabil. În baza tuturor acestor considerente, apreciem că prevederile legale contestate încalcă principiul egalității în domeniul electoral, ca parte a egalității reglementate la art. 16 alin. (1) și (3) din Constituția României.

3.​Reprezentativitatea mandatului este un principiu care guvernează mandatul unui ales, senator sau deputat, cum prevede textul art. 69 din Constituție, dar și, a pari, orice altă persoană aleasă pentru o funcție de reprezentare, la nivel central (precum Președintele României) sau la nivel local. Aceasta înseamnă că persoana aleasă în funcția de primar trebuie, pe de-o parte, să reprezinte cât mai bine corpul electoral al unității administrativ-teritoriale respective și, pe de altă parte, să își exercite mandatul în beneficiul celor care locuiesc în raza teritorială a respectivei unități administrativ-teritoriale. Reprezentativitatea, ca „trăsătură esențială a mandatului dobândit în urma exprimării prin sufragiu a voinței politice a electoratului”, a fost recunoscută fără tăgadă de instanța constituțională.

În condițiile unei participări de cca. 30%, în medie, conform statisticilor, masa electorală relativ fixă care stabilește câștigătorul alegerilor în singurul tur reprezintă cel mult jumătate, adică cca. 15% din numărul alegătorilor înscriși pe listele electorale, ceea ce încalcă principiul reprezentativității mandatului, creând în plus un handicap de legitimitate a celui „ales” în funcție. Acest sistem de scrutin permite, așa cum s-a spus în literatura de specialitate (D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2007, vol. I, p. 345), o suprareprezentare în parlament a partidului care a obținut cele mai multe voturi, fără însă a asigura justețe electorală. Drept urmare scrutinul într-un singur tur este folosit exclusiv la alegerile parlamentare, deoarece, deși lasă un mare număr de voturi nereprezentate, are avantajul de a genera o majoritate parlamentară care să investească un guvern, adică o eficientizare a guvernului învestit de parlament, eficientizare care cere o majoritate parlamantară omogenă și nu fragmentare. Cum însă primarul este ales atât pentru o funcție unică, cât și pentru a fi cel mai aproape de cetățenii unității administrativ-teritoriale în care își exercită funcția, scrutinul într-un singur tur nu are nici un fel de justificare, ducând în mod abuziv și inutil la înfrîngerea principiului reprezentării; mai mult, așa cum vom arăta, duce la o ineficiență a administrării.

Reducerea gradului de reprezentativitate a celor aleși are ca efect direct frustrarea electoratului de dreptul de a avea mai mule opțiuni electorale, pe diferite grade de preferință. Prin derularea alegerilor într-un singur tur de scrutin alegătorii vor alege un singur candidat, care nu este neapărat acela care reprezintă prima opțiune, ci acel candidat care este mai bine clasat în sondaje (așa numitul vot „util”). Sau, deși îl vor alege pe cel care reprezintă prima opțiune, dacă acesta nu întrunește cel mai mare număr de voturi, nu mai pot opta pentru următorul, în ordinea preferințelor, într-un tur secund. După cum vedem, alegerile în două tururi de scrutin asigură o mult mai pare reprezentare și, deci, asigură o satisfacție sporită alegătorului. De asemenea, favorizând candidatul cu cea mai mare masă electorală relativ fixă, acesta, odată investit în funcția de primar, nu mai este stimulat să realizeze o bună administrare, în interesul cetățenilor, ci se va complace într-o autosuficiență având modestul scop de conservare a unei mase electorale fixe relativ ușor de obținut, adică o deresponsabilizare a celui care ar trebui să fie, conform art. 4 pct. 3 al Cartei Europene a Autonomiei Locale, cel mai aproape de cetățeni; de toți cetățenii sau, pe cât posibil, de cât mai mulți, nu doar de cei integrați, prin mijloace mai mult sau mai puțin corecte și egale (vezi speța de la supra nr. 2), în masa sa electorală relativ fixă. Nu în ultimul rând, favorizarea candidatului cu cea mai mare masă electorală relativ fixă determină o demobilizare a electoratului, adică o participare redusă la sufragiu, ceea ce sporește, printr-un efect circular, șansele acestui candidat, deoarece masa electorală relativ fixă a acestui candidat se raportează la un cvorum mai mic, generând în acest fel un procent mai mare. În aceste condiții, este eviident că articolul de lege contestat reduce semnificativ gradul de reprezentativitate și de legitimitate a mandatului, făcându-l pe titularul acestuia să nu mai fie „în serviciul poporului” și înfrângându-se astfel principiul reglementat la art. 69 alin. (1) din Constituția României.

4.​Dreptul de a fi ales al unui cetățean român, cu domiciliul în România, este în strânsă legătură cu dreptul de a alege, prevăzut la art. 36 din Constituția României. Acesta asigură posibilitatea egală de participare al tuturor cetățenilor eligibili la alegerile derulate pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice, precum și dreptul de vot al cetățenilor. Art. 37 alin. (1) din Constituția Romîniei, care reglementează dreptul de a fi ales, se coroborează cu art. 20 din aceași lege fundamentală, astfel că acest drept se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Romînia este parte (Șt. Deaconu, E.S. Tănăsescu, în op. cit., de I. Muraru, E.S. Tănăsescu – coordonatori, p. 343).

Un astfel de tratat, la care România este parte contractantă, este Pactul internațional cu privire la drepturile civile, care prevede la art. 25 lit. c) că „orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără niciuna din discriminările la care se referă art. 2 și fără restricții, de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa”. Un al doilea tratat, la care România este, de asemenea, parte contractantă, este Protocolul Adițional al Cartei Europene pentru Autoguvernare Locală. Conform art. 1 pct. 4.1 și 5.1 – 5.3, „fiecare Parte va recunoaște prin lege dreptul cetățenilor săi de a participa, ca votanți sau candidați, în alegerea de membri ai consiliului sau adunării autorității locale unde locuiesc. […] Orice formalități, condiții sau restricții în exercițiul dreptului de a participa în gestiunea unei autorități locale vor fi reglementate prin lege și vor fi compatibile cu obligațiile internaționale ale Părții. Legea va impune astfel de formalități, condiții sau restricții pentru a se asigura că integritatea etică și transparența exercițiului puterilor și responsabilităților autorităților locale nu vor fi periclitate de exercițiul dreptului de participare. Orice alte formalități, condiții sau restricții trebuie să fie necesare pentru implementarea unei democrații politice eficiente, pentru menținerea siguranței publice într-o societate democratică sau pentru ca Partea să se conformeze obligațiilor sale legale internaționale”. De aici rezultă intenţia părţilor semnatare de a lărgi, prin legile de implementare, dreptul cetățenilor în a participa la procesul electoral și decizional al autorităților locale, orice fel de restricții fiind netolerate, cu exepția celor care privesc siguranța publică, integritatea etică și democrația eficientă ori obligațiile internaționale. Or, a limita posibilitatea alegătorilor de a-și exprima mai mult de o opțiune electorală nu face decât să restrângă dreptul acestora de a participa la procesul electoral, fără ca, în mod evident, o astfel de restricție să fie motivată de eficiența democrației și, cu atât mai puțin de siguranța publică, integritatea etică sau obligațiile internaționale. Dacă s-a urmărit o astfel de eficiență, suntem în fața unei disproporții între scopul urmărit, printr-un tratament juridic inegal și mijloacele folosite (M. Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, p. 347). Este deci mai mult decât exagerat a spune că un al doilea tur de scrutin ar face democrația mai puțin eficientă, când de fap contrariul este adevărat. În literatura de specialitate (Șt. Deaconu, E.S. Tănăsescu, în op. cit., de I. Muraru, E.S. Tănăsescu – coordonatori, p. 344) s-a arătat că adăugarea unor cerințe suplimentare la exigențele specifice dreptului de vot pentru ca o persoană să fie aleasă într-o funcție publică (precum cea de primar) poate fi motivată și de ideea unei reprezentări responsabile și eficiente or, după cum vedem, limitarea scrutinului la un singur tur nu face decât să contravină unei reprezentări responsabile și eficiente.

Pentru toate cele de mai sus, apreciez că dispozițiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 sunt neconstituționale și, drept urmare, Curtea Constituțională ar trebui să fie învestită în realizarea controlului constituțional. Eventuala constatare a neconstituționalității acestui text de lege nu crează o problemă de organizare și desfășurare a alegerilor, întrucât Parlamentul are suficient timp să corecteze această situație, prin revenirea la alegerile în două tururi de scrutin, tradiționale în dreptul nostru electoral. În orice caz, neconstituționalitatea unor dispoziții legale, chiar și aparținătoare dreptului electoral, nu poate duce la concluzia că ar echivala cu o modificare a legislației electorale cu puțin timp înaintea alegerilor (mai puțin de un an). De altfel, Codul bunelor practici în materie electorală al Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) se referă la modificarea legislației imediat anterior alegerilor de către partidul la putere, ca o tentativă de manipulare (pct. 64 din Raportul explicativ), dar acest lucru este inaplicabil din două motive: (i) revenirea la scrutinul în două tururi nu limitează drepturile electorale, ci le lărgește și (ii) Curtea Constituțională nu este, evident, un „partid la putere”, deci nu modifică legi și nici nu manipulează.

 

 

 

Sebastian BODU

Cetățean, alegător, posibil candidat la alegerile locale

 

 

 

 

 

 

 

DOMNULUI AVOCAT AL POPORULUI

UNPR trebuie scos în afara legii!

Prin faptele și declarațiile lor, liderii Uniunii pentru Progresul României (UNPR) derulează o activitate contrară ordinii publice, făcând aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată, conform căruia un astfel de partid poate fi dizolvat pe cale judecătorească.
 Președintele UNPR, viceprim-ministru și ministru de interne, Gabriel Oprea, folosește în mod prezumtiv abuziv coloana oficială a poliției rutiere din subordine. Polițistul motociclist antemergător își găsește tragicul sfârșit într-o groapă pe care nu a mai putut-o evita din cauza vizibilității reduse, a stării carosabilului și a vitezei excesive. La toate acestea, după cinci zile de tăcere, ministrul declară senin că nu a știut de accident, trecând pe lângă el ca un oarecare participant la trafic. Mai mult, refuză să spună în ce a constat caracterul urgent al misiunii, care l-ar fi îndrituit la coloană oficială, întărind astfel, informal, prezumția mai sus menționată. Declarația nu este doar o jignire a memoriei polițistului, ci o jignire la adresa inteligenței celor care au văzut/citit declarația: până și un gură-cască ce trece pe lângă un accident vede despre ce e vorba. 

 Cristian Popescu Piedone, primarul Sectorului 4 și candidatul UNPR pentru un nou mandat, pe raza căruia se află Clubul Colectiv, spune că „nu are ce sa-si reproșeze” și că, „din punctul de vedere al primăriei, Clubul Colectiv a funcționat legal”. Conform legii, primăria este cea care eliberează autorizația de funcționare. Cum ar veni, verificarea, ulterior autorizării, a condițiilor de funcționare ale unui spațiu public în care și-au găsit tragicul sfârșit 32 de oameni (deocamdată) nu e de competența instituției care autorizează funcționarea și nu merită nici măcar declanșarea unei anchete administrative interne. A doua zi, Cristian Popescu Piedone revine și declară în mod halucinant că „primarul nu are voie sa controleze spatiile publice, dacă sunt private. E ca și cum ai intra la om în casă, când nu vrea” și că „activitatea se desfășoară pe timp de noapte. Multe instituții de control îşi încheie activitatea la ora 16.30. Iar controlul și noi l-am făcut până la ora 16. Efectiv, într-o încăpere goală unde mi s-au arătat documentele”.

 Deputatul UNPR Ion Răducanu, despre polițistul mort în accidentul de motocicletă, pe când deschidea coloana ministrului Oprea: “Și acesta, care a circulat, era cu gândul la serviciu sau unde era cu gândul de a căzut în groapă? Dumneata poți sa cazi în groapă mergând cu mașina pe strada? Poți să cazi, dacă nu ești atent. (…) Toți murim mai devreme sau mai târziu. Acuma căutam un țap ispășitor că vrea cineva sa îl elimine pe Oprea din lupta politică? Nu merge aşa uşor.” 

 Când peste 12.000 de români mărșăluiau în tăcere pentru comemorarea zecilor de morți de la “Colectiv”, Eugen Nicolicea, deputat și ministru UNPR: “românii au un spirit civic supradimensionat”.

 Senatorul UNPR Haralambie Vochițoiu, întrebat de responsabilitatea primarului Cristian Popescu Piedone pentru autorizarea funcționarii clubului Colectiv: “Piedone, care Piedone? A, actorul? Tocmai a împlinit 86 de ani. Eu zic să-i urăm la mulţi ani pentru cei 86 de ani împliniți”. Același Haralambie Vochițoiu, despre cei care cereau, pe rețelele de socializare, demisia ministrului Oprea pentru abuzul de coloană oficială, care a dus la moartea polițistului motociclist antemergător: “coaliție de disperați ahtiați după putere, alături de bursieri Soros, postaci plătiți, jucătorii de pe Facebook, caractere infecte si politicieni nemernici și-au dat mana într-un atac demențial si au apelat la o manipulare menită sa-l dărâme pe vicepremierul Gabriel Oprea, cel mai bun ministru pe care l-au avut Internele după 1989″

 Faptele licite sau ilicite (deci inclusiv declarațiile) săvârșite de organele de administrare ale unei persoane juridice sunt acte ale persoanei juridice însăși, astfel că aceste atitudini și declarații nu sunt acte izolate ale unor indivizi ci, câtă vreme vorbim de liderii unui partid – adică de membri ai organelor sale de administrare – ele relevă conduita partidului, ca persoană juridică. Persoanele mai sus enumerate fac parte din aceste organe de conducere, după cum urmează: (i) Gabriel Oprea – Președinte al partidului; (ii) Eugen Nicolicea – Vicepreședinte al partidului, deputat și ministru delegat pentru relația cu Parlamentul; (iii) Ion Răducanu – Vicepreședinte al partidului și deputat; (iv) Haralambie Vochițoiu – Președinte al Departamentului pentru muncă, protecție socială, combaterea discriminării și relația cu sindicatele, senator al partidului și (v) Cristian Popescu Piedone, primar al Sectorului 4 și candidat al partidului pentru un nou mandat la (deci membru de facto al conducerii politice a partidului). 

 Ordinea publică reprezintă acel ansamblu de norme juridice ce privesc statul și/sau apără interesele societății în care trăim, ale colectivității, adică ale tuturor sau ale marii majorităţii. Ordinea publică se referă așadar la valori imuabile precum ordinea constituțională, administrativă și judiciară a statului, integritatea fizică și psihică a individului sau proprietatea. Multe dintre aceste valori sunt protejate de normele de drept penal, fără să existe, desigur, o suprapunere între ansamblul dreptului penal și noțiunea de ordine publică. Dacă faptele liderilor UNPR constituie infracțiuni, ele vor fi pedepsite conform legii și, până la o condamnare definitivă, funcționează față de autor prezumția de nevinovăție. Însă caracterul contrar ordinii publice nu este ținut inexorabil de existența unor condamnări definitive, ci de conduita liderilor acestui partid (nu față de adversarii politici, chestiune care ar fi rămas în limitele ordinii publice), ci față de cei în slujba cărora ar trebui să fie, adică cetățenii, iar această conduită, exteriorizată în forma faptelor și declarațiile lor, relevă iresponsabilitate, indiferență, aroganță, zeflemea, sfidare.

 Pentru aceste motive, un partid politic precum UNPR nu are ce căuta pe scena politică și este de datoria justiției să intervină, câtă vreme există un temei juridic pentru asta. Conform art. 45 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată, competența dizolvării aparține Tribunalului București, investit prin cererea Ministerului Public.

TVA redus versus controale abuzive

Efectul reducerii TVA este, așa cum am anticipat, acela de a scoate bani din piatră seacă. ANAF – DGAF îi rupe cu amenzi pe antreprenori pe motive hilare precum neștampilarea celei de a doua pagini a Notei de Recepție, neindicarea capitalului social pe factură sau nearanjarea marfii astfel încât inventarul să poată fi făcut pe loc.
Așadar, în final, singurele întreprinderi care vor beneficia de pe urma reducerii fiscalității sunt cele mari. Deocamdată.