Posts Tagged 'Oltchim'

Privatizarea CFR Marfă: prostie sau fraudă?

Constatăm zilele acestea eșecul unei importante privatizari, eșec ale cărui ecouri vor depăși, cu siguranță, granițele României mai mult decat eșecul anterior al privatizării Oltchim. Daca acolo am avut parte de un circ întreținut de populismul fără limite al unui cumpărător si de naivitatea grotesca a unui vânzător, în cazul CFR Marfă lucrurile sunt insa mult mai subtile si mai complexe. In primul rând procesul de privatizare a suscitat un interes mai mare decat cel al Oltchim, in ciuda pierderilor constante ale operatorului feroviar, deoarece cota de piața dominantă a acestuia reprezintă o atracție pentru orice investitor.

In primul rând trebuie spus ca 202 milioane de euro pentru 51% din actiuni, adică 404 milioane euro valoare a companiei nu este o suma mică astăzi, cand banii sunt din ce in ce mai putini, mai ales ca ar fi trebuit sa fie plătiți integral in termen de 60 de zile de la data încheierii contractului de privatizare. Așa o suma de bani nu există in piața sub forma lichidă, drept urmare este evident ca obținerea ei ar fi trebuit sa vină din partea unui finanțator instituțional (bancă, fond de investiții sau chiar consorțiu de bănci). În orice proces de asemenea anvergura, obținerea acordului prealabil al finanțatorului are loc anterior înscrierii in cursa pentru privatizare. Altfel e ca si cum a-i pleca la vânătoare fără pușcă in ideea ca, daca apare vânatul, cumperi pușca din pădure. Nu am auzit ca Grupul Feroviar Român (GFR), castigatorul licitației, să fi avut un astfel de acord. Intuiesc ca formula initială era gândită sub forma unei achiziționări cu plata in rate care insa ar fi fost contestată de ceilalți participanți la licitație deoarece nu poti schimba conditiile anunțate in caietul de sarcini dupa desemnarea castigatorului întrucât plata in rate, de exemplu, este o facilitate de care ar fi trebuit sa beneficieze toți participanții atunci cand și-au întocmit ofertele. Deși are o cifra de afaceri însemnată, obținerea unei finanțări nu este un lucru ușor, mai ales cand ai la dispoziție numai 60 de zile pentru plata acțiunilor. Daca ideea initială era aceea de a cumpara in rate, acest lucru poate sa explice lipsa unui acord cu un finanțator.

O plată in rate ar fi însemnat dobândirea dreptului de proprietate la momentul semnării contractului si plata avansului, vânzătorul având doar garanția constituita asupra acțiunilor vândute sub forma unei ipoteci mobiliare. Teoretic un creditor ar putea sa ceara orice alte garanții dar, in general, vânzătorul din contractele de privatizare autohtone a mers pe o astfel de garantie minimă. Odată devenit acționar majoritar, compania este la dispoziția cumpărătorului. Acesta o poate restructura pentru eficientizare, o poate destructura prin transferul activelor sau o poate îngropa prin transferul clientelei. O eventuala neplată a următoarelor tranșe din prețul contractului de privatizare ar duce la executarea garanției sau la rezolutiunea contractului, ambele cu aceleași efecte juridice insă cu 0 efecte economice fata de cumpărătorul acțiunilor. Vânzătorul ar întoarce in proprietatea sa o simplă siglă goală însoțită de același morman de datorii.

Clauzele contractului de vânzare-cumpărare au fost negociate de Ministerul Transporturilor, in calitate de vânzător, si GFR, in calitate de cumpărător. Pe baza lui Guvernul a dat o hotarare astfel ca privatizarea a devenit un act normativ. Printre clauzele negociate se aflau, dupa cum afirmă părțile contractului, o serie de condiții suspensive. Condiția suspensivă este acel eveniment viitor si nesigur de care depinde nașterea unui act juridic deci neîmplinirea ei împiedică producerea efectelor urmărite de părți la încheierea unui contract. Nu duc la desființarea lui, asa cum a menționat avocatul GFR, de unde deducem ca era vorba de o serie de condiții rezolutorii, acestea din urma având ca efect rezolutiunea contractului si repunerea părților in situația anterioară. Printre aceste condiții (mai putin importă daca erau suspensive sau rezolutorii) erau si obținerea acordului băncilor creditoare ale CFR Marfă cu privire la schimbarea structurii acționariatului si a avizului Consilului Concurenței (daca nu cumva si al DG Competition, având in vedere amploarea concentrării).

A investiga o concentrare economică nu este un lucru ușor. Presupune verificarea amanunțită a foarte multe lucruri si este un proces de durata. Cu cât cumpărătorul este mai implicat in piața relevantă (transporturi pe cale ferată), cu atât investigația este mai grea. Notificarea in vederea obtinerii avizului se depune de către cumpărător si ea este însoțită de documente justificative cu privire la piață, clienţi, concurență, prețuri practicate, servicii oferite etc. Un termen de 60 de zile pentru o achiziție de genul celei discutate era evident nerealist. Și atunci se nasc următoarele întrebări: De ce nu s-au obținut acordurile băncilor creditoare ale CFR? S-au cerut si au fost refuzate? (Ne îndoim de asta). De ce s-a prevazut un termen atât de scurt pentru obținerea avizului Consiliului Concurentei si, mai ales, de ce cumpărătorul a acceptat un asemenea termen, vădit nerezonabil?

In momentul de fata, din punct de vedere strict contractual, cumpărătorul este in măsură să constate încetarea lui (daca respectivele condiții erau rezolutorii) ori lipsa lui de efecte (daca erau suspensive). Aceasta înseamna restituirea avansului de 20 de milioane de euro si restituirea scrisorii de garantie bancară de 10 milioane de euro. Rolul garanției dintr-un proces de privatizare este acela de a acoperi prejudiciul vânzătorului cauzat de o retragere intempestiva a ofertantului câștigător al concursului de oferte. GFR nu s-a retras si a semnat contractul de vânzare de actiuni. A plătit avansul si ar fi trebuit sa plătească diferența pana la 202 milioane de euro, daca efectele contractului s-ar fi produs. Culpa lipsei acordului din partea băncilor creditoare ale CFR este desigur vina vânzătorului. Lipsa avizului Consiliului Concurentei este datorata de termenul prea scurt in care avizul ar fi trebuit obținut.

In aceste condiții se pune întrebarea finală: a fost pură incompetență din partea vânzătorului, precum in cazul Oltchim, sau a vrut GFR să găsească o modalitate contractuală de a nu cumpara CFR Marfă cu plata integrală?

Serialul Elodia, varianta extinsa

Odata cu adjudecarea, de catre Dan Diaconescu, a pachetului majoritar al Oltchim, realizatorul TV deschide o noua pagina a celebrei telenovele, de data asta cu efecte sociale, economice si, bineinteles politice ce depasesc aria de emisune de pana acum a antenei OTV.

Intai de toate, cateva consideratii despre procesul de privatizare. Acesta a fost facut in pripa, conceput pe genunchi si pus in aplicare cu un amatorism demn de inceputul anilor ’90, de catre persoane aduse la OPSPI direct de la lipit afise de capmanie. Nu a existat o publicitate corespunzatoare, o evaluare serioasa a companiei, o camera de date si, in aceste conditii (pe langa altele, la fel de obiective, ce tin de situatia dezastruoasa in care se gaseste compania), au lipsit cu desavarsire investitorii reali, stragegici sau institutionali (prin investitor strategic se intelege acel investitor care opereaza in aceeasi industrie ca si compania al carui pachet de actiuni face obiectul vanzarii, investitor care vine cu capital, expertiza, know-how, piete de desfacere s.a.; prin investitor institutional se intelege un fond de investitii care vine cu capital si, eventual, management, restructureaza compania si apoi o vinde unui investitor strategic).

Pe langa aceste lipsuri elementare, cel mai grav a fost ca au lipsit criteriile de eligibilitate minime, care sa filtreze accesul unui ofertant fictiv, interesat de cu totul altceva decat de preluarea reala a companiei. Un astfel de filtru putea fi usor conceput chiar si in situatia economica grava in care se gaseste Oltchim, de exemplu prin conditii de bonitate si experienta ale ofertantilor. Ca sa nu mai spun ca „vehiculul investitional al lui Dan Diaconescu” pare-se ca nici nu trecuse de faza de inmatriculare la Registrul Comertului. Un alt minus urias al procesului a fost vanzarea, separat sau impreuna cu pachetul de actiuni, a doua creante apartinand Electrica S.A. si AVAS. Astfel ca am avut niste oferte total diferite, imposibil de evaluat si comparat, cata vreme fiecare se referea la altceva: doar la pachetul de actiuni, la pachetul de actiuni si la creante sau doar la una din creante.

In lipsa investitorilor de care aminteam mai sus am avut urmatorii ofertanti: unul strategic, ce-i drept, dar care pare ca nu si-a dorit prea mult sa-si schimbe statutul de actionar minoritar existent cu cel de actionar majoritar (sau poate ca pretul cerut pentru acest lucru era prea mare, fie fata de posibilitatile sale de plata, fie fata de valoarea de piata a companiei vandute), altul rechin si al treilea hai sa spunem exotic.

Investitorul Vuza a aratat clar ca nu este interesat de companie ca si afacere (going concern), ci mai degraba de creanta Electrica S.A. pentru ca, asa cum a afirmat, este garantata. De aici rezulta ca interesul acestuia pentru Oltchim era unul punctual, in contextul clar al lichidarii companiei si vanzarii ei pe bucati, pret de vanzare care ar fi revenit cu preferinta d-lui Vuza, ca si creditor garantat. Restul ar fi ramas, evident, cu creantele nerealizate, pentru ca sunt chirografari (fara garantii reale sau personale).

Investitorul Diaconescu (prin firma nou infiintata), care si-a adjudedcat pachetul majoritar (pentru care, de altfel, a si licitat exclusiv), si-a calculat pretul ofertat intr-un mod care nu are nici o legatura cu o reala operatiune de privatizare: suma salariilor restante ale angajatilor Oltchim. Acesta este primul indiciu ca oferta este una neserioasa, din punct de vedere financiar. Au urmat apoi o serie de declaratii ale realizatorului TV, dintre care cea mai importanta este aceea ca banii pe care acesta ii plateste cu titlu de pret al actiunilor trebuie neaparat sa se intoarca in companie, cu titlu de imprumut din partea statului, pentru a putea fi folositi la plata salariilor reastante. Adica un fel de Leveraged Buy-Out la fel de original ca si prestatia publica a ofertantului. Sa ii spunem LBO de Dambovita. Sau de Caracal. Poate ajunge si in manualele de management financiar. Mai pe intelesul tuturor, Dan Diaconescu plateste 45 milioane euro cu titlu de pret al pachetului majoritar de actiuni, bani care ajung la vanzator (statul, prin AVAS), dupa care acelasi stat vireaza banii inapoi unei societati comerciale devenita proprietatea lui Dan Diaconescu (Oltchim). Adica, din punct de vedere juridic, statul pierde calitatea de actionar majoritar si se alege in schimb cu o (noua) creanta chirigrafara (ca Oltchim nu mai are cu ce sa garanteze) si cu sanse de rambursare 0, in conditiile in care combinatul are deja o datorie totala de peste 700 milioane de euro si o cifra de afaceri in 2011 de doua ori mai mica, cu piete in cadere, totul pe fondul lipsei de materie prima si cu productia oprita din cauza intreruperii furnizarii energiei electrice. In schimb Dan Diaconescu, din punct de vedere juridic, se alege cu dreptul de proprietate asupra unui combinat (actionar majoritar). Culmea e ca aceasta schema financiara ridicola de este incurajata prin declaratii iresponsabile chiar de seful OPSPI, Remus Vulpescu: „Banii urmează să fie viraţi luni, iar miercuri vor fi transferaţi în contul Oltchim pentru plata salariilor şi asigurarea capitalului de lucru”. Ce nu stie dl. Vulpescu – dar stiu d-nii Florin Georgescu si Liviu Voinea, insa tac malc, poate-poate Dan Diaconescu chiar plateste luni cele 45 milioane euro (altfel, dl. Liviu Voinea fiind foarte activ in declaratii referitoare la buget, finante publice si chiar administrare fiscala, desi acest din urma domeniu este in responsabilitatea d-lui Serban Pop) – este ca un astfel de imprumut ar fi o noua gaura in buget, cu efecte asupra deficitului public. Mai mult, este ajutor de stat si trebuie aprobat de Bruxelles. Plus ca statul, direct, nu acorda imprumuturi ci cel mult garantii de stat, cu aceleasi efecte ca si in cazul unui imprumut direct.

Pentru linistea domnilor Georgescu, Voinea sau Ponta, le pot spune cu responsabilitatea unuia care a lucrat 10 ani in private equity si banking, dintre care multe privatizari (Banca Agricola, Rolast, Policolor, Marmosim, Orgachim-Bulgaria), ca dl. Dan Diaconescu nu va plati un leu. Va pune tot felul de conditii si va inventa tot felul de tertipuri si de amanari pe care le va folosi in a arata tuturor ca el, salvatorul Oltchim, nu poate plati salariile angajatilor si nu poate reporni combinatul din cauza ciocoilor care nu il lasa, care nu tin cu romanii, care blocheaza tranzactia si fluxul banilor. Deja a spus că nu poate garanta că va semna contractul luni, întrucât trebuie să studieze „o serie de elemente”. Pentru oricine cu o minima experienta in domeniul privatizarilor si achizitiilor este evident ca Dan Diaconescu nu are acesti bani si nu are nici vreun investitor miraculos in spate. Nu are nici un „gigant”, ca sa il citez pe dl. Vulpescu, convins ca dl. Dan Diaconescu nu poate juca la cacialma, ca doar „a studiat documentele si s-a convins ca un astfel de nivel de siguranta (a ofertei lui DD, n.n) nu poate veni decat din posibilitati de finantare foarte serioase”. Un investitor sanatos la cap nu ii da unuia ca Dan Diaconescu 45 de milioane de euro sa se joace cu ei de-a privatizarea. Prin insasi faptul cum a conceput pretul pachetului de actiuni este clar ca a fost un calcul strict electoral din partea presedintelui PPDD. Un calcul meschin, facut pe seama a trei mii de angajati aflati intr-o situatie disperata, un calcul meschin facut cu concursul OPSPI care a aratat o incompetenta imposibil de egalat. Un calcul in care singura pierdere financiara a lui Dan Diaconescu este garantia de participare la licitatie, pentru care va face in continuare un circ fantastic, macar sa merite banii. Asta daca nu cumva scrisoarea de garantie bancara (ca nu cred ca a depus vreo garantie in cash) este scrisa in asa fel incat sa nu poata fi executata, ca la cat sunt de competenti angajatii OPSPI, ne putem astepta la orice…

Asadar in continuare vom asista la un joc de-a soarecele si pisica, din care Dan Diaconescu va castiga cu siguranta puncte politice pe seama unui electorat care nu va intelege mare lucru din chestiunile economice si juridice. In alcelasi timp, guvenul USL si-a agatat de gat o bomba cu ceas care va expolda in capul tuturor, incepand cu Daniel Chitoiu si terminand cu Victor Ponta. Deocamdata, week-end-ul asta, suntem inca la stadiul la care ne-a lasat dl. Vulpescu vineri, adica avem „o privatizare de succes”. De luni incolo insa, ticaitul bombei se va auzi si in afara zidurilor Palatului Victoria. Tic, tac, tic, tac…


noiembrie 2019
L M M J V S D
« aug.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Blog Stats

  • 114.686 hits