Arhivă pentru Ianuarie 2013

De astazi intram in faza europeana a luptei pentru decontarea serviciilor medicale

Domnule Prim-Ministru,

Ma adresez Dvs. in primul rand in calitate de asigurat in sistemul asigurarilor sociale de stat, contribuabil la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate. Dupa cum bine stiti, Ministerul Sanatatii intentioneaza sa suprime, de la 1 martie anul in curs, decontarea cheltuielilor aferente serviciilor medicale prestate contribuabililor-pacienti de catre spitalele private, ramanand eligibile pentru decontare doar prestatiile medicale realizate de spitalele publice.

Domnule Prim-Ministru, conform Legii sanatatii nr. 95/2006, cu modificarile si completarile ulterioare, se recunoaste in mod expres dreptul pacientului platitor de asigurari de sanatate de a-si alege furnizorul de servicii medicale (art. 208 alin. 3 lit. c si art. 218 alin. 2 lit. a). Din acest punct de vedere, Legea amintita nu face distinctie intre spitalele publice, spitalele publice cu sectii private si spitalele private, oricare dintre aceste unitati putand incheia contracte cu casele de asigurari de sanatate, singura cerinta fiind legalitatea functionarii spitalului (art. 245 alin 1 lit. a).

Avand in vedere ca interesul urmarit de stat este si trebuie sa ramana exclusiv dreptul pacientului-contribuabil de a beneficia de cele mai bune servicii, conform propriei optiuni (art. 249 alin. 2), acest drept este inviolabil si nu poate fi restrans doar la asistenta ambulatorie, de exemplu. Legea nu distinge intre spitale publice si private ci contine doar o lista cu natura serviciului medical ce face obiectul decontarii, indiferent de capitalul prestatorului serviciului, de stat sau privat.

In lumina declaratiilor publice facute de ministrul sanatatii, ca si de alti demnitari guvernamentali, va aduc la cunostinta ca suprimarea in orice fel a platilor aferente serviciilor medicale prestate de catre spitalele private, indiferent de nataura serviciului, catre asiguratii platitori de contributii incalca flagrant Legea sanatatii. Acest lucru va duce la o avalansa de actiuni in instante, si asa incapabile sa faca fata actualului volum de cereri de chemare in judecata. Vreau sa fiu foarte clar, domnule Prim-Ministru, desi sunt convins ca stiti: decontarea cheltuielilor medicale nu are nici o legatura cu finantarea spitalelor, fie ele publice sau private. Mai mult, Legea sanatatii interzice folosirea banilor din Fondul national unic de asigurari de sanatate – administrat de Casa Nationala de Asigurari de Sanatate – pentru astfel de scopuri (art. 263 si art. 265), spitalele publice finantandu-se din venituri proprii sau de la bugetul de stat, prin Ministerul Sanatatii.

Domnule Prim-Ministru, in calitate de deputat in Parlamentul European, va fac cunoscut faptul ca Directiva 2011/24/EU cu privire la dreptul asiguratilor, platitori de contributii sociale, de a beneficia de prestatii medicale furnizate de unitati sanitare din alte state membre UE reprezinta si ea o garantie a dreptului la optiune, prevazut in legislatia nationala (Legea sanatatii). In conformitate cu aceasta Directiva se recunoaste dreptul la libera circulatie a pacientilor, serviciilor si medicamentelor, asa cum acest drept fundamental este statuat de Tratatul de Functionare al UE.

Conform considerentului 31 din Directiva, „daca un pacient solicita in mod expres sa fie tratat intr-un alt stat membru decat cel al resedintei, acesta beneficiaza de rambursarea cheltuielilor in aceleasi conditii cum ar fi beneficiat in statul sau”. Mai mult, „mobilitatea pacientilor-asigurati este o libertate considerata fundamentala [inclusiv] in interiorul statului membru”, conform considerentului 35. Printre exemplele de pacienti-asigurati care vor sa beneficieze de servicii medicale in alt stat membru, considerentul 39 al Directivei enumera enuntiativ inclusiv pacientii „care vor sa aiba acces la metode diferite de tratament decat cele disponibile in propriul stat membru sau care vor sa beneficieze de o calitate sporita a serviciilor medicale.”

In conditiile in care Directiva nu face, evident, distinctie intre spitalele publice si cele private (art. 3 lit g: „furnizor de servicii medicale este orice persoana fizica sau juridica ori alta entitate legala furnizoare de servicii medicale pe teritoriul unui stat membru”), decontarea este obligatorie, conform art. 5 lit. a („statul-membru va face astfel incat costul tratamentului transfrontalier sa fie rambursat”).

Avand in vedere dispozitiile Directivei, se va ajunge la situatia bizara ca mai multi cetateni romani sa se indrepte catre serviciile medicale ale spitalelor din strainatate, mai ales ca anul 2013 este anul cetatenilor europeni iar Comisia Europeana va incepe o campanie sustinuta de informare a acestora despre drepturile lor transfrontaliere, dreptul la servicii medicale fiind o prioritate. Acest lucru va crea, desigur, o problema institutionala intre Casa Nationala de Asigurari de Sanatate si casele de asigurari din celelalte state membre.

In concluzie, dupa cum probabil ati sesizat din articolele citate, dreptul asiguratilor de a-si alege spitalul, inclusiv in afara statului membru, cu obligatia acestora de a deconta serviciul prestat, este un drept fundamental derivat din Tratatul de Functionare a UE. Altfel spus, daca un cetatean european asigurat are dreptul de a beneficia de tratament decontabil in strainatate, la un spital public sau privat, cu atat mai mult el are acelasi drept in statul membru al carui resortisant este. Astfel stand lucrurile, Comisia Europeana va putea deschide o actiune impotriva Romaniei.

Domnule Prim-Ministru, in cazul in care Ministerul Sanatatii sau Guvernul va defiinta sau va goli in orice fel de continut dreptul asiguratilor din Romania de a-si alege furnizorul de servicii medicale, subsemnatul, in virtutea dreptului de reprezentare a cetatenilor care m-au trimis, prin votul lor, in Parlamentul European pentru a le sustine interesele, nu voi ezita sa sesizez Comisia Europeana asupra acestui caz de infringement, care va duce Romania in fata Curtii Europene de Justitie.

Sebastian BODU
Europarlamentar PPE

Ce-a căutat francezul in Rusia?

Scandalul declansat de faptul ca Gerard Derpadieu a cerut si a obtinut cetatenie rusa, cu pasaportul aferent, merita o abordare realizata din cel putin doua unghiuri: politic si fiscal.

Din punct de vedere politic, gestul celui mai bine platit actor francez al momentului de a cere cetatenie rusa este unul extrem. Explicatia alegerii taman a Rusiei ca emitent al pasaportului rezida nu neaparat in impozitele mici pe care statul rus le practica si a faptului ca Derpadieu a vrut sa arate presedintelui Francois Hollande ca nu va plati un impozit considerat excesiv ci mai degraba intr-o fronda fata de afirmatiile premierului Jean-Marc Ayrault. Dupa cum se stie, acesta din urma a calificat schimbarea resedintei franceze pentru cea belgiana, in scopuri fiscale, drept lamentabil. Asadar Rusia a fost probabil, in viziunea lui Derpadieu, un loc care reprezinta nu doar excentrism, ci si un ‘ba pe-a ma-tii, uite unde ma duc eu numai asa, de-al dracu!’. Este evident ca actorul putea sa se stabileasca in oricare alta tara sau sa ramana cu pasaport francez, rezidenta fiscala belgiana protejandu-l oricum de nedoritul impozit. Dar alegand drept emitent al pasaportului chiar un stat adversar al vestului, vatra a comunismului si un loc in care drepturile omului sunt calcate in picioare, unii dintre co-nationalii lui Derpadieu nu au fost foarte incantati si acest lucru a dat prilej guvernantilor francezi sa deturneze discutia de la o problema de fond – exodul contribuabililor bogati determinata de o fiscalitate excesiva – la una de forma, in speta locul unde unii dintre acestia se refugiaza. Daca Derpadieu ar fi ales Irlanda, de exemplu, ca stat cu o fiscalitate foarte redusa, ori chiar Regatul Unit, atunci discutia despre forma ar fi fost doar una de cafenea, fara a putea deturna fondul, in speta efectele noului impozit de 75% ce se vrea a fi introdus in Franta pe veniturile anuale mai mari de 1 milion de euro. Ca o paranteza, amintesc ca premierul britanic David Cameron afirmat public ca va pune covorul rosu in fata investitorilor din hexagon, facand astfel o invitatie fatisa francezilor cu bani de a se stabili in regat. Dar, cum spuneam, rezidenta lui Derpadieu era deja stabilita in Belgia, lucru ce presupune ca actorul va deveni rezident fiscal belgian, conform regulilor internationale care consacra faptul ca rezidenta fiscala este data de numarul de zile dintr-un an (cel putin 180) petrecute intr-un stat. Astfel stand lucrurile cu rezidenta fiscala, devine evident, dupa cum argumentam mai sus, faptul ca pasaportul rus a fost cerut doar ca un gest de fronda.

Din punct de vedere fiscal, orice stat ar trebui sa fie constient ca rezidentii sai sunt cu atat mai mobili cu cat sunt mai bogati. Regula mai sus enuntata, privind stabilirea rezidentei fiscale, este valabila aproape in orice colt al lumii, cata vreme exista o conventie bilaterala de evitare a dublei impuneri. Ce a facut acum Gerard Derpadieu si, putin inaintea lui, Bernard Arnault (cel mai bogat european) reprezinta doar inceputul, doar un avertisment, fata de un guvern care vrea sa impuna o lege haiduceasca.

Despre Derpadieu s-a spus ca si-a rotunjit averea pe seama statului francez, care a fost generos in a-si finanta industria cinematografica. Acesta nu este insa un motiv ca Derpadieu si altii ca el sa simta vreo obligatie morala in a restitui ceda mai mare parte di bani inapoi, sub forma de impozite. Asta ca sa nu mai vorbim ca noua propunere legislativa nu este doar pentru actori… Daca statul francez considera ca veniturile actorilor sunt prea mari si acestea provin din finantarea publica, poate foarte usor sa o reduca. Oricum, e putin probabil ca Derpadieu personal sa mai beneficieze de vreo finantare din partea statului francez, cel putin nu sub guvernul socialist al presedintelui Hollande. Cum un impozit pe venit se aplica doar pentru viitor, deci pentru veniturile ce urmeaza a fi dobandite de la data intrarii in vigoare a noii legi fiscale, iar Derpadieu a preferat sa renunte la ele cu totul, decat sa dea inapoi statului trei sferturi, rezulta ca, cel putin aritmetic, argumentul ca Derpadieu se imbogateste in fiecare an preponderent pe seama finantarii din partea statului este fals. Logica ne spune, in acest caz, ca veniturile lui provin din alte surse.

Desi hulit de socialisti, exista un principiu care spune ca a plati cat mai putine impozite este natural. Acest principiu este acceptat de orice stat modern si se numeste optimizare fiscala. Optimizare fac toti contribuabilii care platesc un impozit progresiv insotit de multe deduceri si, mai ales, companiile, incepand cu cele care isi permit sa plateasca un consultant fiscal. Optimizarea fiscala nu trebuie confundata cu evaziunea fiscala, care inseamna sustragerea de la plata impozitelor prin reducerea bazei de impozitare in mod fraudulos (nedeclararea unor venituri, introducerea unor cheltuieli fictive, falsificatea unor documente contabile etc.). Stabilirea rezidentei fiscale intr-un stat cu fiscalitate mai redusa este si el un mijloc de optimizare fiscala perfect legal. Orice discutie despre moralitate sau patriotism este inutila cata vreme cel mai mult te iubesti pe tine insuti si familia ta, apoi prietenii si cunostintele si, in cele din urma, iti iubesti tara, adica restul concetatenilor; iar, daca mai e loc, guvernul care ti-a stabilit impozitul… Patriotismul intervine, prin definitie, atunci cand esti solidar cu tara ta si concetatenii tai intr-o disputa cu o alta tara si/sau concetatenii ei, mai ales intr-una militara. In raprt cu proprii concetateni si propriul guvern termenul de patriotism este mai mult decat fortat, eventual doar apanajul unor masuri ale unui guvern care nu stie cum sa isi mai acopere cheltuilile administrative sau sociale, generate de lipsa de performante economice.

Precedentul Derpadieu-Arnault – ca sa ne referim la doua figuri publice – ar trebui sa fie un semnal pentru guvernele socialiste de oriunde ca un impozit pe avere sau pe veniturile mari nu isi va atinge nici macar scopul economic, ca sa nu mai vorbim de cel politic, Gerard Derpadieu bucurandu-se de o imensa popularitate in Franta. Daca el va ajunge sa fie impus, prin coborarea plafonului de venituri peste care se aplica, clasei mijlocii, care nu poate migra asa usor cu rezidenta fiscala, acest lucru va duce la destramarea acesteia (mai ales in statele in care este inca in formare). In ceea ce priveste Franta, ca exemplu particular, desi are o clasa mijlocie solida, economia sa se confrunta cu o grava lipsa de competitivitate in raport cu economia Germaniei, de exemplu, reflectata intr-un deficit de cont curent ‘fruntas’ intre tarile europene. Cand ai un aparat administrativ urias si, in acelasi timp, cel mai redus nr de IMM-uri per capita din zona euro, stabilirea unui nou impozit este cel mai neinspirat lucru posibil, chiar si pentru un guvern socialist.

Pe langa (ne)doritul impozit pe veniturile considerate mari, trebuie amintit ca francezii sunt deja ‘beneficiari’ ai unui impozit pe avere. Gratie acestuia, Franta pierde oricum sume importante de bani prin emigrarea capitalului catre alte tari (de exemplu, statul francez castiga cam 2,6 mrd. EUR/an, pierzand insa, prin exodul de capital, cca. 125 mrd. EUR din 1998 si pana azi). De aceea impozitul pe avere a fost eliminat in Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Islanda, Luxemburg, Suedia si Spania. La aceste sume pierdute se adauga si cheltuielile generoase legate de administrarea unor astfel de venituri fiscale.


Ianuarie 2013
L M M M V S D
« Dec   Feb »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Blog Stats

  • 110,626 hits