Criza de leadership și tragedia Dreptei tradiționale

Ultimul sondaj Sociopol efectuat în București relevă faptul că Alina Gorghiu și Vasile Blaga, cei doi copreședinți ai PNL, principalul partid de dreapta din România, au 11, respectiv 6% grad de încredere în electorat. Adică, împreună, au 17%, cât are liderul PSD, Liviu Dragnea și jumate din cât are liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu; mai rău, Vasile Blaga are doar două puncte procentuale peste Bogdan Diaconu, liderul unui partid naționalist minuscul. Alina Gorghiu și Vasile Blaga abia reușesc, împreună, să se ridice la jumătatea scorului politic al partidului, care este 30%, ceea ce arată o situatie dezastruoasă și, în acelasi timp, demobilizantă pentru membrii și simpatizantii noului PNL, care ajunsese, după victoria prezidențială din noiembrie 2014, la amețitorul scor de 40%. 
In mod normal, liderul unui partid politic trebuie să fie locomotiva partidului, persoana care tractează formațiunea politică în preferințele electoratului. Liderul trebuie să fie omul pe care partidul îl urmează și care, prin simpla lui apariție, mobilizează și motivează, inspiră încredere și forță, conduce partidul către cel mai bun scor electoral posibil. Mai mult, liderul politic trebuie să fie cel care își asumă candidatura cea mai grea și mai vizibilă, așa cum comandanții militari se puneau în fruntea oștirilor pentru a obține victoria. 
În realitate, cei doi copreședinți ai PNL nu doar că nu reușesc să inspire forță și încredere, nu reușesc să motiveze și să mobilizeze, dar nu au nici măcar curajul de a-și asuma vreo candidatură într-un scrutin uninominal. Singurele alegeri la care participă sunt cele în care se ascund în spatele unei liste, inclusiv migrând dintr-un colegiu într-altul, de la un ciclu electoral la altul, în căutarea celui mai comod loc, unde să nu riște nimic. Este adevarat că Vasile Blaga, de exemplu, păstrează încă în minte eșecul electoral din 2008, când a pierdut Primăria Generală în fața lui Sorin Oprescu, deși era ministru în funcție (al administratiei și internelor), presedinte al PD București, cu un buget de campanie de invidiat. Paradoxul nu a fost însă acela că a pierdut alegerile, ci că a luat un scor sub cel obținut de partid în Bucuresti, mai precis la Consiliul General (27,8%, față de 34,18%). Acela a fost momentul în care Vasile Blaga a realizat cât valorează, ca om politic, inclusiv ca strateg electoral. Dacă Vasile Blaga este total lipsit de carismă, de mesaj, de viziune, de idei, Alina Gorghiu s-a născut talent și a murit speranță. Nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor, în ciuda tinereții și a energiei. 
Vasile Blaga, în calitate de lider, ar trebui să comunice și nu o face, iar cand o face toată lumea regretă că a făcut-o, cel mai recent exemplu fiind anunțul privind colaborarea dintre PNL și UNPR, care prevestește chiar o posibilă preluare a acestui din urmă „partid”, un paria al scenei politice, format din cei mai odioși traseiști. În schimb Alina Gorghiu comunică lucruri mărunte, platitudini sau populisme ieftine, parcă intr-o concurență, la acest ultim capitol, cu campioana Andreea Paul-Vass, ultimul exemplu al celei din urmă fiind acuzațiile aduse ministrului de externe de a nu o nominaliza pe Nadia Comăneci pentru…conducerea O.N.U. (cu tot respectul pentru marea noastră gimnastă, funcția de secretar general al Organizatiei Națiunilor Unite este, totuși, una politică).
Din păcate PNL va intra in alegerile locale cu astfel de „lideri”. Aceeasi lideri care, cu mai putin de un an în urmă, negociau cu PSD Legea alegerilor locale, conform căreia primarii vor fi aleși într-un singur tur de scrutin. O atare lipsă de viziune și strategie – ca să folosesc niște termeni blânzi – a facut ca liderii PNL să negocieze împotriva intereselor propriului partid. Importat, în alegerile din 5 iunie, nu este scorul politic al partidului (probabil, că urmand acelasi trend descrescător, acesta va fi în jur de 25%), ci numărul de primari, în general și, in particular, numărul de primari de municipii – reședință de județ. Scorul politic obținut in alegerile locale este irelevant pentru partid deoarece principalii vectori de imagine și de campanie la alegerile parlamentare din toamnă sunt primarii. Consilierii locali sunt buni doar pentru a negocia diverse funcții prin societatile si regiile din subordinea municipalităților, adică pentru a satisface doar interesele liderilor, deci nimic pentru partid, ca ansamblu al membrilor săi. Mai mult, consilierii ajung cel mai usor o masă de manevră in consiliile locale, unde primarul – chiar și independent – își poate impune foarte ușor voința, în special în fața unui partid lipsit de lideri și, deci, impotent in a oferi suficient confort politic.
Cu un PSD + ALDE pe cai mari, cu o fărâmițare electorală uriașă pe partea drepată, cu o pleiadă de candidați independenți și anti-sistem, PNL este condus de doi diletanți. Doi oameni care au reușit „performanța” de a coborî atât de jos în preferințele electoratului încât periclitează însăși existența celui mai mare partid de dreapta, ultimul purtător al unui nume istoric. Desigur că, teoretic, puterea de a schimba conducerea unui partid stă în mâinile membrilor săi. Oare vor fi aceștia în stare să realizeze o astfel de schimbare? Întrucat nu poate veni decat după alegerile locale, va putea schimbarea – dacă se va produce – să oprească hemoragia care va cuprinde partidul, cu dezertări în masă către alte partide, în special ALDE și MP?

Idei pentru noul premier (I)

Vom avea un nou guvern cu un premier avand o imagine foarte buna (desigur ca acesta va trebui validat de Parlament iar votul va fi unul strans). Guvernul condus de Emil Boc pleaca si un altul, condus de Mihai Razvan UIngureanu, ii va lua locul, fara a sti care va fi componenta lui si cine va ocupa ministerele-cheie. In toate cazurile, as vrea sa remarc cateva chestiuni, economice pe fond, dar cu serioase implicatii sociale, politice si electorale. Spun electorale avand in vedere declinul PDL de la 35% in 2007 la 21% la sfarsitul lui 2011 si 15% la inceputul lui 2012, ceea ce pune partidul pe o panta descendenta periculoasa, in ciuda remanierilor, schimbarilor si alegerilor interne care ar fi trebuit sa aduca o revigorare a echipei politice si, mai ales, guvernamentale prin cooptarea de oameni cu pregatire si credibilitate recunoscute dar si cu rezultate politice, adica ministeriabili. Rolul noului premier este sa aleaga, dintre ministeriabili pusi la dispozitie de coalitia care va sustine guvernul, pe cei mai buni, fie ei parlamentari, functionari in administratia publica si, de ce nu, specialisti din mediul privat (daca e cineva dispus sa faca acest pas) care sa formeze o echipa coerenta si competenta, cu masuri bine tintie care sa produca maxim de efecte.

Intai de toate, ar trebui ca noii ministri sa nu adopte imediat orice idee care zburda pe buzele unor functionari publici dornici de afirmare. De asemenea, noii ministri vor trebui sa fie atat manageri performanti in domeniul lor, cat si sa dea dovada de solidaritate cu primul ministru, pentru a-i consolida autoritatea necesara unui tehnocrat. In cei 2 ani cat am fost presedinte al ANAF eu personal am invatat sa nu plec urechea la orice astfel de idee si sa invat sa discern intre initiativele corecte si cele de vitrina. Inainte de asta, in cei 10 ani de cariera in domeniul privat (incheiata intr-o functie de top management al unei banci multinationale) am invatat sa decid nu doar de dragul de a arata ca decizia e in mana mea ci pentru a fi de folos unei echipe, pentru a obtine rezultate financiare. Si, mai nou, in aproape 4 ani de mandat in Parlamentul European am invatat ca o propunere de lege trebuie indelung chibzuita, incercand a i se anticipa toate efectele si nu doar cele aparente, mentionate in titlul actului normativ. Daca, la nivel de guvernare, am face toate aceste lucruri si le-am face in mod competent, poate nu am mai da legi care, in loc sa reduca evaziunea fiscala, creaza probleme mari contribuabililor corecti. Sau un loc sa aduca mai multi bani la buget, alimenteaza economia neagra ori bulverseaza contribuabilii. Sau in loc sa stimuleze cresterea economica alimenteaza coruptia si birocratia.

Este cat se poate de adevarat si ar trebui sa fie clar pentru orice cetatean care lasa deoparte emotiile politice ca situatia prin care trece Romania a reprezentat la origini rezultatul imbinarii nefericite a unei crize financiare globale cu populismul unui fost prim-ministru in perioada 2007-2008, santajat din parlament de o “opozitie” iresponsabila. E de notorietate faptul ca adancirea deficitului public a avut loc in guvernarea Tariceanu II (nu pot insa sa nu afirm deschis ca supraevaluarea veniturilor bugetare ori cheltuirea banilor din Fondul National de Dezvoltare a inceput sub mandatul unui ministru de finante liberal preluat apoi de noi ca si mare specialist). Tin insa sa remarc faptul ca Romania este printre putinele state membre UE care simte efectele crizei in cel mai grav mod, din 2009 pana in prezent, in sensul ca atat criza financiara cat si criza ce a urmat acesteia, adica cea a deficitelor bugetare, au fost traduse, fara intermitente pentru Romania, intr-o criza sociala.

Bineinteles ca exista cresterea economica de aproximativ 2% in 2011, crestere care este reala, desigur, dar care este totusi bazata pe agricultura si pe exporturi, adica pe doua elemente conjuncturale: agricultura este dependenta de vreme iar exporturile de situatia economica a statelor din vestul Europei. Cum Europa se pregateste de o noua recesiune, situatia exporturilor noastre se va inratutati cu siguranta. Romania nu a fost, nu este si nu va fi niciodata o tara preponderent exportatoare si, in nici un caz, cu exporturi globale. Mai mult, fara o crestere a consumului (a carui pondere in PIB este uriasa), cresterea economica nu va ajunge sa se simta in buzunarele populatiei. Consumul nu este rau, asa cum poate spun consilierii guvernamentali, rau este doar consumul in exces sau bazat prea mult pe creditare. Singura, consolidarea fiscala nu este o solutie decat, eventual pentru tari ca Grecia, care a avut si are in continuare o situatie economica dezastruoasa, incomparabila cu a Romaniei. Toate statele membre UE au adoptat masuri de reducere a cheltuluielilor publice (masuri moderate de consolidare fiscala) in combinatie cu masuri de stimulare a cresterii economice.

La noi stimulii guvernamentali s-au tradus prin alocarea unui procent insemnat din PIB catre investitii, masura neinspirata si care ar nu fi trebuit insusita sau macar abandonata dupa primul an, ca si strategie anti-criza, cand toata lumea a vazut ca nu produce nici un efect de antrenare. Probabil ca sfatuitorii guvernatentali pe probleme de ecomomie i-au vorbit premierului Emil Boc despre factorul de multiplicare al investitiilor publice, asa cum scrie prin manuale. Din pacate insa, acest factor este, in cazul Romaniei, aproape inexistent din cauza problemelor structurale precum coruptia, birocratia, intarzierea lucrarilor, transferul profiturilor in strainatate etc. E drept ca Romania are mare nevoie, printre altele, de infrastructura rutiera, de autostrazi si de alte investitii. Dar nu asta este, astazi, prioritatea nr. 1. Asa cum am stat 20 de ani fara autostrazi mai putem sta inca 2-3 ani. Si cum banii sunt putini, Guvernul trebuie sa fie foarte atent atunci cand stabileste prioritatile alocarilor bugetare, pentru ca nu poti face prea multe. Prioritatea nr. 1 a Romaniei de astazi este pastrarea locurilor de munca si crearea altora noi (acest ultim indicator este de fapt si cel mai relevant privind mersul economiei, nu rata somajului). Dupa ce depasim aceasta etapa critica putem vorbi si de continuarea investitiilor in infrastructura.

Acest obiectiv ar putea fi realizat prin subventionarea partiala a dobanzii la creditele (noi sau deja contractate) ale IMM-urilor. In acest fel s-ar realiza, pe langa obiectivul esential mai sus amintit, urmatoarele: (i) cresterea productiei, (ii) pastrarea sau cresterea nivelului salariilor din mediul privat, (iii) cresterea consumului, (iv) stimularea creditului, in prezent semi-blocat si consolidarea sistemului bancar, precum si alte efecte pozitive induse de cele deja enumerate, printre care si inchiderea ciclului economic, componentele enumerate ajutandu-se una pe cealalta si toarte ducand catre crestere economica.

Largirea bazei de impozitare este intr-adevar importanta in general, nu numai pe perioada de criza, insa nu trebuie confundate masurile inteligente luate in afara influentei financiare obscure, cu masurile haotice, adoptate cu elan heirupist care nu reduc in nici un caz evaziunea fiscala ci doar agreseaza mediul economic sau creaza confuzie si nervozitate in randul contribuabililor si asa afectati de situatia economica. Si asta intr-o tara in care statul nu a fost nevoit nici sa salveze banci si nici sa acorde ajutor altor state.

Noul guvern va trebui de asemenea sa reconsidere tinta de deficit public. Actuala tinta de 1,9% din PIB (3% pe ESA, diferenta regasindu-se in pierderile companiilor de stat) nu numai ca este nerealista pentru Romania de astazi, dar este in afara chiar si a noului pact fiscal convenit de 25 din 27 de state membre UE, care prevede acest maxim incepand cu data de 1 ianuarie 2014, si asta cu exceptii. Diminuarea deficitului public prin noi masuri de austeritate (ca de largirea bazei de impozitare cu aproape 2% nici nu poate fi vorba) nu poate conduce decat la recesiune economica, in conditiile unui deficit cronic de cerere in sectorul privat. Si atunci se va intra intr-un cerc vicios, poate cel mai periculos. De altfel, daca el s-ar realiza, am putea asista la situatia in care operatia reuseste, dar pacientul moare.

Ar trebui revizuita de asemenea si legatura intre masurile de consolidare fiscala si dobanda la obligatiunile de stat ale Romaniei, in conditiile in care nu se vede o imbunatatire a randamentului acestora, comparativ cu statele vecine. Cu exceptia Ungariei, state care au o situatie macro-economica mult mai dificila decat a Romaniei beneficiaza de mai multa incredere din partea pietelor. Altfel spus, observam ca ratingul de tara si valoarea CDS-urilor nu au fost aproape deloc influentate de gradul consolidarii fiscale (si mai uit aici la statele PIIGS, cu exceptia Portugaliei), Romania nedevenind o insula de stabilitate si o exceptie economica est-europeana. Pietele sunt in continuare sensibile la faptul ca economia este nerestructurata (ma refer aici la companiile de stat generatoare de pierderi uriase) si ca sistemul bancar autohton poate fi vulnerabil, daca criza europeana se accentueaza, capitalul acestora fiind majoritar grecesc si austriac.

Discurs Conventia Nationala a Organizatiei de Femei a PDL

Buna dimineata, stimate doamne si domnisoare.

Multumesc in primul rand organizatiei Dvs. pentru invitatia facuta si pentru oportunitatea de a ma afla aici. In calitatea mea de euro-deputat am sa incep prin a vă vorbi putin despre Europa. Si anume despre faptul ca, de exemplu, Uniunea Europeana intentioneaza sa modifice regulile privind conducerea si administrarea marilor companii iar Parlamentul European mi-a incredintat mie calitatea de raportor principal.

Care este legatura dintre femei si acest raport legislativ? Una foarte mare, care a suscitat si suscita in continuare dezbateri aprinse pe scena política europeana: cresterea reprezentarii femeilor in consiliile de administratie ale corporatiilor. In calitate de raportor, voi propune si cu siguranta aceasta va fi forma care se va vota, ca marile societati comerciale sa fie obligate sa isi mareasca numarul de femei in consiliile de administratie prin asumarea publica a modalitatilor concrete de promovare, a cotei de reprezentativitate si a intervalului de timp in care aceasta cota sa fie atinsa.

Am venit la congresul Dvs. pentru că este un loc foarte bun, și unul care se găsește destul de rar, pentru a exprima o idee pe care o am de ceva vreme legată de evoluția, mai bine zis involuția societății europene și de prestația politicienilor europeni, incluzând aici desigur și clasa politică românească. Actuala criză de pe continentul european nu este neaparat doar o criza a datoriilor suverane, a gradului de indatorare, a slăbiciunii monedei euro sau a fragilității sistemului bancar.

Actuala criză a Europei este si una a comunicării, a desprinderii liderilor europeni de cetatenii lor, a auto-izolării instituțiilor-cheie europene printr-un limbaj demn de cărțile de spionaj în care dezlegarea enigmei stă în descifrarea unui cod secret. Aceasta este trista realitate: Europa politică, Europa instituțională, și-a creat propria limbă, absolut neînțeleasă de către oamenii obișnuiți, sub presiunea corectitudinii politice duse la extrem.

Am ajuns sa trimitem felicitari, in pragul sarbatorilor de iarna, pe care scrie Season’s Greetings in loc de Merry Christmas. Am ajuns asadar sa evitam consacratul Craciun Fericit, desi sarbatorim Craciunul. La fel si cu Pastele. O sa ajungem sa ii spunem iubitului sau iubitei in loc de “te iubesc”, „admir forța ta interioară” sau „vreau să-mi exprim calda apreciere pentru modul exemplar in care te manifesti”.

Europa a uitat nu numai să vorbească normal, dar și să se comporte normal. Uitați-vă peste ocean și îl veți vedea pe Barack Obama cum bate America într-un autobuz pentru a explica oamenilor, până și țâncilor de școală, planul său de creare de locuri de muncă. Imaginați-vă acum același lucru cu unul din liderii UE, mergând de la Paris sau Berlin până la Atena pentru a le explica pe drum și la destinație oamenilor soluțiile de iesire din criză.

Așa este, știu, veti spune că noi nu putem. Că Europa nu e America. Europa este de mult timp ascunsă după zidurile reci și mereu umede ale Bruxelles-ului. Iar singurul mod de comunicare cu exteriorul este prin intermediul resoluțiilor, recomandărilor și reuniunilor la vârf.

De ce spun că vorbim de fapt de o criză comunicațională? Pentru că aceasta duce automat la o criză de încredere a oamenilor în măsurile propuse, iar criza de încredere se manifestă pe burse, in decizia de a mai deschide o afacere, de a mai cumpăra materie prima, de a consuma ș.a.m.d.

Această criză de limbaj nu este doar a instituțiilor europene centrale. Ea se manifestă și la nivel național. Și în România, multe dintre problemele economice și sociale ar avea un impact mai redus dacă lucrurile ar fi comunicate corect. Să vă dau un exemplu, din domeniul financiar, ca îmi este mie mai la indemână. Guvernul a adoptat o strategie bugetar-fiscală pentru următorii ani care, fixeaza, atenție, doar niște jaloane pentru anii viitori dar, în probleme sensibile precum pensiile si salariile. Putea să iasă ministrul de finanțe si să spună: măi oameni buni, uite ce am aprobat noi, asta e ceea ce gândim acum, sunt niște cifre minime bazate pe realitatea economica, insa sperăm să fie mai bine si să depășim cifrele astea, dar acum asta se poate, insă noi am lăsat doar hartiile reci sa vorbeasca, si presa să descopere așa-zise bombe ascunse în document.

Desigur ca presa, aia pe care o stim, nu si-a batut capul sa interpreteze strategia corect. Poate ca atat a putut. Dar daca cei direct responsabili cu strategia fiscala ar fi iesit public, in loc sa înveleasca toate aceste lucruri de o maximă importanță pentru viața de zi cu zi a oamenilor într-un staniol sticlos, impermeabil, lucrurile ar fi stat altfel. Putem foarte bine, mai ales atunci când persoane credibile ies la rampa, să le spunem adevărul privindu-i în ochi pe concetatenii nostri: ăștia-s banii, cu ăștia defilăm, uite cum vor fi ei gestionati!

Poate ca barbatii sunt mai emotivi. Poate ca avem nevoie de mai multe femei care sa fie vectori de imagine ai partidului si care sa spuna lucruri pe care barbatii nu si le pot asuma. Desigur, cele spuse trebuie sa fie informatii corecte si interpretari oportune, nu aberatii economice generatoare doar de socuri mediatice, precum ne-a obisnuit cineva care crede ca o cariera politica se poate construi pe declaratii facute cu o iresponsabilitate dezarmanta.

Ma bucur insa ca lucrurile s-au mai asezat pe fagas in ultimele saptamani si ca avem o candidata la functia de presedinte al Organizatiei de Femei pe care as califica-o ca o mana de fier intr-o manusa de catifea. Asadar sper ca, in frunte avand-o pe Sulfina Barbu, organizatia Dvs. să crească, să crească de asemenea si numarul femeilor in politica, sa le atragem din domeniul privat, din economia reala, din corporatii si IMM-uri si sa le aratam adversarilor nostri politici ce inseamna a avea o organizatie serioasa.

Poate o sa il vedem atunci pe Nicu Bănicioiu de la PSD, de exemplu, cum o sa recunoasca in mod cinstit ca Organizația Tinerilor Sociali-Democtrati se numeste de fapt Organizatia pentru Promovarea Sexului cu Minore. Sau la PNL, urmând exemplul liderului actual, să-i spună Organizația Tineretului Liberal Cu Noroc La Trefla. Sau la PC, doamna Ghervasiuc, să-i zică Organizația Femeilor Conservatoare Pentru Care Viața Nu E O Loterie.

Dl. Presedinte Boc spunea zilele trecute că vremea dinozaurilor populiști s-a dus peste tot în Europa. Așa este. Dar cred că în interiorul partidelor trebuie să treacă si vremea comunicarilor defectuoase, a discursurilor prea pompoase sau prea tehnice, a denumirilor călduț de banale sau ascunderea in spatele purtatorilor de cuvant.

Marea provocare a Dvs. ca organizație este, consider eu, să reușiți să vă reinventați, să veniți cu ceva nou în politica românească. Pentru că și discursul unora dintre Dvs. este plin de stereotipuri sau vine din partea unor de falsi promotori ai feminismului.

Si acum, ca să închei, cred sincer că fiecare din această sală trebuie sa creada in sansa de a deveni cu adevarat util partidului. Iar pentru ca acest lucru sa fie adevarat, înainte de a fi politicieni, trebuie sa fiti profesionisti intr-un anumit domeniu, indiferent care este acela.

Mult succes inca o data Sulfinei Barbu si sper ca in noul ei mandat sa se intample cate ceva din cele spuse de mine astazi in fata Dvs.