Posts Tagged 'frauda'

Privatizarea CFR Marfă: prostie sau fraudă?

Constatăm zilele acestea eșecul unei importante privatizari, eșec ale cărui ecouri vor depăși, cu siguranță, granițele României mai mult decat eșecul anterior al privatizării Oltchim. Daca acolo am avut parte de un circ întreținut de populismul fără limite al unui cumpărător si de naivitatea grotesca a unui vânzător, în cazul CFR Marfă lucrurile sunt insa mult mai subtile si mai complexe. In primul rând procesul de privatizare a suscitat un interes mai mare decat cel al Oltchim, in ciuda pierderilor constante ale operatorului feroviar, deoarece cota de piața dominantă a acestuia reprezintă o atracție pentru orice investitor.

In primul rând trebuie spus ca 202 milioane de euro pentru 51% din actiuni, adică 404 milioane euro valoare a companiei nu este o suma mică astăzi, cand banii sunt din ce in ce mai putini, mai ales ca ar fi trebuit sa fie plătiți integral in termen de 60 de zile de la data încheierii contractului de privatizare. Așa o suma de bani nu există in piața sub forma lichidă, drept urmare este evident ca obținerea ei ar fi trebuit sa vină din partea unui finanțator instituțional (bancă, fond de investiții sau chiar consorțiu de bănci). În orice proces de asemenea anvergura, obținerea acordului prealabil al finanțatorului are loc anterior înscrierii in cursa pentru privatizare. Altfel e ca si cum a-i pleca la vânătoare fără pușcă in ideea ca, daca apare vânatul, cumperi pușca din pădure. Nu am auzit ca Grupul Feroviar Român (GFR), castigatorul licitației, să fi avut un astfel de acord. Intuiesc ca formula initială era gândită sub forma unei achiziționări cu plata in rate care insa ar fi fost contestată de ceilalți participanți la licitație deoarece nu poti schimba conditiile anunțate in caietul de sarcini dupa desemnarea castigatorului întrucât plata in rate, de exemplu, este o facilitate de care ar fi trebuit sa beneficieze toți participanții atunci cand și-au întocmit ofertele. Deși are o cifra de afaceri însemnată, obținerea unei finanțări nu este un lucru ușor, mai ales cand ai la dispoziție numai 60 de zile pentru plata acțiunilor. Daca ideea initială era aceea de a cumpara in rate, acest lucru poate sa explice lipsa unui acord cu un finanțator.

O plată in rate ar fi însemnat dobândirea dreptului de proprietate la momentul semnării contractului si plata avansului, vânzătorul având doar garanția constituita asupra acțiunilor vândute sub forma unei ipoteci mobiliare. Teoretic un creditor ar putea sa ceara orice alte garanții dar, in general, vânzătorul din contractele de privatizare autohtone a mers pe o astfel de garantie minimă. Odată devenit acționar majoritar, compania este la dispoziția cumpărătorului. Acesta o poate restructura pentru eficientizare, o poate destructura prin transferul activelor sau o poate îngropa prin transferul clientelei. O eventuala neplată a următoarelor tranșe din prețul contractului de privatizare ar duce la executarea garanției sau la rezolutiunea contractului, ambele cu aceleași efecte juridice insă cu 0 efecte economice fata de cumpărătorul acțiunilor. Vânzătorul ar întoarce in proprietatea sa o simplă siglă goală însoțită de același morman de datorii.

Clauzele contractului de vânzare-cumpărare au fost negociate de Ministerul Transporturilor, in calitate de vânzător, si GFR, in calitate de cumpărător. Pe baza lui Guvernul a dat o hotarare astfel ca privatizarea a devenit un act normativ. Printre clauzele negociate se aflau, dupa cum afirmă părțile contractului, o serie de condiții suspensive. Condiția suspensivă este acel eveniment viitor si nesigur de care depinde nașterea unui act juridic deci neîmplinirea ei împiedică producerea efectelor urmărite de părți la încheierea unui contract. Nu duc la desființarea lui, asa cum a menționat avocatul GFR, de unde deducem ca era vorba de o serie de condiții rezolutorii, acestea din urma având ca efect rezolutiunea contractului si repunerea părților in situația anterioară. Printre aceste condiții (mai putin importă daca erau suspensive sau rezolutorii) erau si obținerea acordului băncilor creditoare ale CFR Marfă cu privire la schimbarea structurii acționariatului si a avizului Consilului Concurenței (daca nu cumva si al DG Competition, având in vedere amploarea concentrării).

A investiga o concentrare economică nu este un lucru ușor. Presupune verificarea amanunțită a foarte multe lucruri si este un proces de durata. Cu cât cumpărătorul este mai implicat in piața relevantă (transporturi pe cale ferată), cu atât investigația este mai grea. Notificarea in vederea obtinerii avizului se depune de către cumpărător si ea este însoțită de documente justificative cu privire la piață, clienţi, concurență, prețuri practicate, servicii oferite etc. Un termen de 60 de zile pentru o achiziție de genul celei discutate era evident nerealist. Și atunci se nasc următoarele întrebări: De ce nu s-au obținut acordurile băncilor creditoare ale CFR? S-au cerut si au fost refuzate? (Ne îndoim de asta). De ce s-a prevazut un termen atât de scurt pentru obținerea avizului Consiliului Concurentei si, mai ales, de ce cumpărătorul a acceptat un asemenea termen, vădit nerezonabil?

In momentul de fata, din punct de vedere strict contractual, cumpărătorul este in măsură să constate încetarea lui (daca respectivele condiții erau rezolutorii) ori lipsa lui de efecte (daca erau suspensive). Aceasta înseamna restituirea avansului de 20 de milioane de euro si restituirea scrisorii de garantie bancară de 10 milioane de euro. Rolul garanției dintr-un proces de privatizare este acela de a acoperi prejudiciul vânzătorului cauzat de o retragere intempestiva a ofertantului câștigător al concursului de oferte. GFR nu s-a retras si a semnat contractul de vânzare de actiuni. A plătit avansul si ar fi trebuit sa plătească diferența pana la 202 milioane de euro, daca efectele contractului s-ar fi produs. Culpa lipsei acordului din partea băncilor creditoare ale CFR este desigur vina vânzătorului. Lipsa avizului Consiliului Concurentei este datorata de termenul prea scurt in care avizul ar fi trebuit obținut.

In aceste condiții se pune întrebarea finală: a fost pură incompetență din partea vânzătorului, precum in cazul Oltchim, sau a vrut GFR să găsească o modalitate contractuală de a nu cumpara CFR Marfă cu plata integrală?

Dl. Sima si investitorii

Fuga lui Cristian Sima cu „banii investitorilor” atrage atentia asupra unor aspecte grave din societatea romaneasca, anume inexistenta protectiei cetatenilor fata de actiunile (uneori agresive) ale unor firme care, fara a avea o autorizatie de functionare, fac un marketing total neconventional pe piete care presupun, de obicei, riscuri foarte mari. Domeniul ales de Cristian Sima a fost piata de capital. Un domeniu care a fost deja zguduit in trecut de doua scandaluri uriase, SAFI si FNI, in ambele cazuri initiatorii fondurilor mutuale prevalandu-se de golurile existente in legislatie. De aceasta data insa investitorii alesi nu au fost bieti pensionari sau angajati cu salariul minim, ci oameni cu acces la informatii, atrasi de mirajul unor castiguri girate de „geniul investitional” al lui Cristian Sima.

Metoda de marketing aleasa de dl. Sima a fost una excentria: aparitii constante in mass-media, unde de obicei orice chior este imparat printre orbi. Individul si-a dat cu parerea despre tot si despre toate, cu o cat de mica legatura cu economia. Fie ca vorbim de piata de capital, finante, taxare, microeconomie sau macroeconomie. De fapt pana si acum, fugar fiind, dl. Sima nu poate fara mass-media, motiv pentru care trimite cate o scrisoare ori de cate ori ii cade in mana cate un computer cu acces la Internet… Si asa a ajuns dl. Sima sa fie cultivat de diversi moderatori TV si apoi apropiat al unor politicieni sau oameni de afaceri. Odata castigata increderea acestora din urma – un lucru fundamental in domeniul financiar – a urmat incredintarea de bani, se pare foarte multi – pentru ca dl. Sima sa ii investeasca pe diverse piete financiare. Investitiile in speta s-au facut prin doua firme, una autohtona, autorizata ca societate de brokeraj in Romania (dar care insa a avut un rulaj relativ mic, probabil doar de fatada) si alta inregistrata in British Virgin Islands, care promitea si efectua tranzactii pe piete de capital din strainatate. Asadar, fara a fi autorizata pe vreo astfel de piata, unde regulile sunt foarte stricte – similare celor din domeniul bancar – o firma oarecare a reusit sa atraga sume se pare fabuloase de la oameni pe care de orice ii poti banui dar nu de credulitate sau de lipsa de informatii. Mai departe aceasta firma off-shore a contractat firme autorizate de brokeraj care au realizat tranzactiile in numele si pe socoteala firmei d-lui Sima care, la randul ei, tranzactiona de fapt banii altora. De ce o firma straina de brokeraj a acceptat sa faca un parteneriat cu o firma fantoma si nu cu o firma autorizata e greu de inteles. Dar si mai greu de inteles este de ce oameni potenti financiar si politic si-au incredintat banii unei astfel de firme, renuntand la protectia conferita de lege tranzactiilor derulate printr-o firma de brokeraj autorizata, care firma putea foarte bine sa vina cu un partener strain pentru tranzactii derulate pe pietele de capital externe. Dl. Sima sugereaza in scrisorile sale ca existau clienti care nu voiau sa fie intrebati de unde au banii respectivi iar dl. Sima nu punea intrebari. Nu avea de ce, nu era tinut de obligatii de raportare la Oficiul pentru Prevenirea si Combaterea Spalarii Banilor, precum au firmele de brokeraj autorizate.

Spune dl. Sima ca clientii sai isi deschisesera conturi discretionare. Din pacate aceasta notiune e greu de definit in cazul unei firme de brokeraj neautorizate. Spre deosebire de o firma autorizata, care raporteaza clientului destul de des, chiar si in cazul unui cont discretionar, astfel incat acesta din urma sa isi asume cat mai mult din riscurile aferente tranzactiilor, o firma neautorizata nu este tinuta decat de prevederile contractuale stabilite cu clientul. Asadar discretionar poate insemna orice, inclusiv ca firma sa gestioneze contul clientului – adica banii si instrumentele financiare cumparate cu acesti bani – cum il taie capul pe dl. Sima, proprietarul firmei.

Teoretic nu este nimic ilegal, atata vreme cat exista un contract care confera firmei d-lui Sima astfel de libertati discretionare. Desigur ca, daca acest contract a fost in incalcat exista raspunderea civila contractuala. Adica dl. Sima trebuie sa plateasca niste despagubiri clientilor, daca are de unde. Daca nu, ghinion. Sau faliment, care tot ghinion inseamna, ca tot nu mai recuperezi nimic, basca sa mai inveti si despre procedura falimentului din British Virgin Islands… Raspunderea penala ar putea interrveni daca dl. Sima si-ar di insusit banii (ceee ce nu cred, altfel ar fi fost acum prin Papua Noua Guinee) sau ar fi emis nistre „extrase de cont” false, adica sa fi raportat profituri cand de fapt tranzactiile se faceau in pierdere. Am pus insa ghilimele pentru ca, revin, o firma neautorizata nu emite extrase de cont cu un continut reglementat ci niste hartii al caror continut este stabilit tot de catre partile contractante. Asadar doar in extremis s-ar putea pune problema raspunderii penale pentru inselaciune. De obicei insa nu se pune. Civilul excude penalul, in astfel de situatii, in general.

In plus fata de existenta unor posibile conturi discretionare, s-a vorbit despre existenta unor tranzactii in marja. Acestea sunt modalitati prin care se foloseste efectul de parghie financiara (leverage) pentru multiplicarea banilor. Sau pentru pierderea lor… In cateva cuvinte, tranzactiile in marja sunt acele tranzactii pe piata de capital in care clientul pune doar o parte din bani pentru plata instrumentelor financiare ce urmeaza a fi cumparate in piata, restul fiind pus la dispozitie de catre firma de brokeraj sub forma de imprumut. Daca tranzactia este castigatoare, efectul de parghie financiara multiplica suma de bani a clientului mult mai mult decat daca tranzactia s-ar derula exclusiv cu banii acestuia. Daca insa tranzactia este perdanta, pierderile sunt de asemenea multiplicate. Problema cu aceste tranzactii este aceea ca, atunci cand se fac printr-un intermediar neautorizat precum firma d-lui Sima, pragurile de protectie stabilite pentru tranzactiile in marja, in functie de tipul instrumentelor financiare tranzactionate (actiuni, derivative, indici bursieri) si de lichiditatea pietei dispar, fiind inlocuite liberul arbitru al sortii.

In concluzie, cred ca o eventuala investigatie judiciara de natura penala s-ar porni doar ca urmare a scandalului mediatic creat, chiar si in lipsa unor plangeri penale (din oficiu). Ramane insa intrebarea de ce statul roman nu reglementeaza acest vid legislativ, lasand posibilitatea unor firme neautorizate sa deruleze un marketing agresiv si periculos, fie prin afisaj stradal (caselele de pariuri sportive on-line), fie prin reclame TV (jocurile de noroc on-line), fie prin intermediul telefoanelor date direct posibililor clienti (firmele de brokeraj on-line). Asa cum nu poti sa faci o banca on-line, orice solicitate de depozite constituind infractiune, ca si folosirea denumirii de „banca”, la fel ar trebui sa fie situatia si pe alte piete precum piata de capital, piata pariurilor sportive ori a jocurilor de noroc on-line.


februarie 2020
L M M J V S D
« aug.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
242526272829  

Blog Stats

  • 115.383 hits