Posts Tagged 'deficit bugetar'

Despre guvernanta economica

Parlamentul European a votat miercuri un pachet de 6 legi privind guvernanta economica. In ciuda opozitiei sau abtinerii celor mai multi dintre deputatii socialisti, toate cele 6 rapoarte au fost aprobate, cu modificarile intervenite pe parcursul negocierilor ce au avut loc intre grupurile poltice din Parlament, pe de-o parte, si intre Parlament si Consiliu, pe de cealalta parte.

Dupa dezbateri aprinse in Comisia pentru Afaceri Economice si Monetare, prelungite pana in ultima zi dinaintea votului in plen (cand socialistii au incercat o reluare a votului in respectiva comisie, ceea ce ar fi amanat votul din plen pentru inca alte cateva luni), majoritatea a fost asigurata la votul din plen prin compromisul realizat de populari cu liberalii si cu conservatorii europeni. Odata adoptat pachetul legislativ, asa cum arata acum prevederile acestuia, ar trebui sa creasca increderea investitorilor si pietelor ca Uniunea Europeana va fi, pe viitor, in stare sa previna si sa evite o criza a deficitelor bugetare si a datoriilor suverane de genul celei pe care o traversam in prezent.

Principalele atuuri ale “Pachetului celor 6″ constau in faptul ca, pe de-o parte, rolul Comisiei in prevenirea si sanctionarea derapajelor bugetare este considerabil intarit, in dauna Consiliului si, pe de cealalta parte, ca procedura de supraveghere a unor potentiale viitoare derapaje incepe inca din faza alcatuirii bugetelor nationale. Aplicand cele de mai sus unor state membre ale caror guverne sunt tentate sa alunece spre cheltuieli nesustenabile in scopuri populiste, electorale si politice, ar trebui sa avem o interventie ferma a Comisiei pentru stoparea unor astfel de masuri si sper ca, avand aceste instrumente, Comisia sa isi exercite cu maxima fermitate atributiunile acum primite. Asadar cheltuielile bugetare ale statelor membre vor putea fi analizate de Comisie, care va califica aceste cheltuieli in “sanatoase” sau “nesanatoase”, in functie inclusiv de legatura acestora cu competitivitatea si cresterea economica. Numai prin faptul ca o terta parte, teoretic mult mai putin politizata decat executivele nationale, se va pronunta asupra sustenabilitatii unor alocari bugetare este un pas important catre o insanatosire a finantelor publice. Cand acest pas este urmat si de posibilitatea aplicarii de avertismente si chiar sanctiuni pecuniare celor care incalca disciplina bugetara, vedem ca tabloul oferit este unul corect si necesar, tablou care nu ar fi putut fi niciodata implementat fiecare dintre statele membre prin reglementari nationale. In acest caz insa a primat vointa Germaniei si a Frantei, care si-au impus punctul de vedere.

Pe larg, cele patru realizari majore ale “Pachetului celor 6″ sunt urmatoarele: (i) Intarirea regulilor Pactului de Crestere si Stabilitate, care deseneaza limitele deficitelor bugetare si de indatorare ale statelor membre ale zonei euro. E pacat ca a trebuit sa avem o criza financiara ca sa observam ca aveam si o problema majora de nerespectare a criteriilor trasate de pact si Tratatul de la Maastricht. E pacat ca a trebuit sa vedem ca disciplina bugetara nu poate fi asigurata numai pe baza de incredere reciproca intre parteneri si acest lucru ar fi fost bine sa fie avut in vedere chiar la momentul 0, in 1999. (ii) Intriducerea unor mecanisme de control al dezechilibrelor macro-economice inauntrul Uniunii Europene, precum baloanele de active sau distorsionari ale concurentei intre statele membre. Daca, in ceea ce priveste baloanele de active, am avut si noi criza noastra imobiliara (pe care banca noastra centrala la anticipat dar impotriva caruia nu a avut instrumentele necesare de stopare, in conditiile unei libere circulatii a capitalurilor§), in ceea ce priveste dezechilibrele concurentiale imi permit sa fiu precaut, eu unul fiind un avocat constant al idei de competitie fiscala intre statele membre (vezi articolul subsemnatului pe tema riscului de unificare a ratei de impozitare corporatiste prin unificarea bazei). (iii) Stabilirea de standarde care sa sigure corecta si independenta analizare a datelor statistice. Aici stim cu totii ca aceasta prevedere vrea sa previna falsificarea statisticilor de catre un stat membru, pana acum Grecia fiind campioana absoluta la acest capitol. (iv) Largirea transparentei proceselor decizionale de supraveghere a derapajelor macro-economice. In cazul zonei euro, aceasta va insemna ca, odata ce executivul comunitar va propune o masura (de prevenire sau de sanctionare) a unui stat membru, aceasta nu va putea fi pur si simplu ignorata de Consiliu ci din contra, aceasta se va considera adoptata de drept, daca membri Consiliului nu decid altfel cu o majoritate de 9 din 17 state.

Procesele decizionale presupun ca fiecare stat membru isi va trasa obiectivele bugetare pe termen mediu in baza unor politici fiscale puternice, inclusiv prin reducerea cheltuielilor. Comisia va examina apoi aceste obiective si va trimite o atentionare acelui stat membru care se abate de la aceste principii. In baza atentionarii, Consiliul voteaza apoi cu majoritate calificata (si fara votul statului membru vizat) o recomandare facuta statului membru in cauza pentru corectarea politicilor dezagreate. Daca in termen de 5 luni nu se intampla nimic din partea statului membru, Comisia cere Consiliului sa adopte o decizie de imputernicire a Comisiei pentru adoptarea de sanctiuni. Aceasta decizie se ia de asemenea cu majoritate, fara votul statului membru vizat. Odata decizia luata, Comisia poate impune sanctiuni pecuniare. Acestea pot fi inlaturate de Consiliu doar in baza aceleiasi proceduri de vot (majoritate calificata inversa). In toate cazurile insa, daca nu urmeaza deciziile Comisiei, Consiliu este obligat sa explice public, in fata Parlamentului European, motivele pentru care a actionat in acest fel. Sanctiunile pecuniare constau in obligativitatea statului membru sanctionat de a constitui unei garantii sub forma unor depozite (purtatoare de dobanda) sau de a plati o amenda, ambele calculate ca procent din PIB-ul national.

Probabil ca acest mecanism de adoptare semi-automata a unor decizii, prin cresterea fortei executivului comunitar si transferarea de atributiuni de la Consiliu (care s-a opus initial acestui mecanism), reprezinta cea mai mare realizare a acestui pachet legislativ reprezinta un pas inainte catre o uniune politica, cel putin in ceea ce priveste politica bugetara. Poate ca existenta acestor mecanisme, intarind in primul rand siguranta zonei euro, va crea conditiile pentru o largirea a acestei zone, conform calendarului agreat, intr-un proces decizional lipsit de patimi politice si politicianiste.

Salut asadar adoptarea acestui pachet legislativ, chiar daca acest lucru nu este un remediu pentru actuala criza, care ramane inca un punct fierbinte pe agenda discutiilor europene, in conditiile in care acordul din 21 iulie pare sa isi fi pierdut momentum si actualitatea, cel putin in viziunea ministrului german de finante (neimpartasita insa de toti actorii implicati in acest proces). Sau, cum glumesc unii, Uniunea Europeana are un plan pe care nu stie cum sa il implementeze, in timp ce SUA nu are nici un plan si asteapta ca lucrurile sa se rezolve de la sine.

Anunțuri

Agentiile de rating al creditelor, muma sau ciuma?

Dupa declansarea crizei financiare din anul 2008, o avalansa de initiative legislatie au ajuns in plenul Parlamentului European. Multe dintre ele reglementau institutiile bancare, insa la fel de multe se adresau auxiliarilor pietei financiare, printre care si agentiilor de rating al creditelor. Uitandu-ne in urma, in anii de boom anteriori crizei, cand se vindea si se cumpara aproape orice pe pietele financiare, reglementate sau nereglementate, vedem ca agentiile de rating al creditelor au avut si ele partea lor de vina. Fara aportul lor, nu am fi avut ratinguri bune pentru tot felul de instrumente financiare structurate si hibride. Desi conceptul de finante structurate nu este rau in sine, el ajutand la mobilizarea banilor din economie, impachetarea diferitelor componente ale acestor instrumente a ajuns sa fie o obisnuinta. Mai mult, impreunarea unor active-suport junk cu altele blue chip s-a bazat efectiv pe ideea ca cele din urma, bune, vor trage ratingurile in sus, ceea ce s-a si intamplat. Din pacate in finante, ca si in economie, in general, partea stricata pana la urma ajunge sa infecteze partea curata iar actuala criza a deficitelor bugetare arata cat de mult conteaza, in ecuatia stabilitatii europene, finantele publice a doar trei state (Grecia, Irlanda si Portugalia) a caror PIB insumat nu cred ca trece de 6% din PIB-ul agregat al zonei euro. Revenind la noile norme europene, legislative sau nelegislative (adica doar o suma de principii care pot deveni legi) aplicabile agentiilor de rating al creditelor, acestea pleaca de la premisa corecta ca ce a fost nu trebuie sa se mai repete. Drept urmare agentiile urmeaza a fi reglementate si supravegheate, plus o posibila viitoare raspundere pentru ratingurile date. Trecand peste faptul ca o astfel de prevedere poate deschide calea unor procese interminabile initiate pe criterii pur subiecvtive (ca in orice contract de prestatari de servicii, nimic nu impiedica nici acum beneficiarii unor ratinguri sa actioneze in judecata o agentie, daca aceasta acorda un rating gresit, insa ar trebui sa demonstreze acest lucru), e greu de spus cine poarta raspunderea pentru criza financiara declansata in 2008. Fiecare a avut partea lui de vina, incepand cu vanzatorii de credite ipotecare si terminand cu cumparataorii produselor financiare structurate, care nu erau niste neavizati. Ajungand in prezent, cand ne confruntam cu o serioasa criza a deficitelor publice, Uniunea Europeana incearca sa gaseasca o solutie pentru Grecia (deocamdata Portugalia si Irlanda stau un pic mai bine). Germania, care este principalul finantator al Facilitatii Europene de Finantare pentru Stabilitate, vrea neaparat ca sectorul privat sa participe si el la actiunea de salvare a Greciei, prin acceptarea „voluntara” a unei reduceri substantiale a principalului obligatiunilor de stat grecesti (hair-cut) sau o rostogolire pe o perioada de 10-30 de ani a acestora. Asadar, faptul ca Grecia a votat pachetul de austeritate nu a asigurat, deocamdata, decat primirea restului de 12 miliarde de euro din pachetul initial de ajutor. Conform unui studiu al Citigroup (citat de Financial Times), reducerea principalului pentru obligatiunile de stat grecesti ar insuma 224 mrd. euro, asta insemnand numai „contributia” privata la salvarea Greciei. Asadar cele 12 mrd. nu sunt decat o picatura intr-un pahar de apa, ca sa ne dam seama de dimensiunile crizei grecesti. In toata aceasta ecuatie, cand Germania (in principal) accepta sa contribuie la o noua finantare a Greciei, cand parlamentul elen a votat, in conditii de razboi, planul de austeritate, cand creditorii privati par si ei dispusi sa participe la finantarea Greciei pe calea restructurarii „voluntare” a creantelor detinute prin intermediul obligatiunilor de stat elene, singura care se opune este Banca Centrala Europena. Aceasta invoca faptul ca o astfel de restructurare numai voluntara nefiind, agentiile de rating (doua din cele trei mari) vor cobori ratingul obligatiunilor grecesti la insolvent (selective default) si atunci banca nu va mai putea primi aceste obligatiuni ca si garantie pentru (re)finantarea bancilor europene care detin astfel de obligatiuni. Afectate pana la colaps ar fi bancile grecesti si, intr-o masura mai mare sau mai mica, alte banci europene. Revenind la agentiile de rating, asistam la situatia bizara in care, dupa ce le-am acuzat de toate relele de pe lume in cazul finantelor structurate – fara insa a fi nevoie de salvarea vreuneia dintre ele, precum in cazul bancilor, societatilor de asigurare sau fondurilor de pensii – , in conditiile in care vina lor era doar tangentiala si circumstantiala, dupa ce le-am suprareglementat si vom da, probabil, posibilitatea oricarui sa se adreseze instantei din Tecuci pentru ca este nemultumit de ratingul primit pentru obligatiunile sale, am ajuns sa le rugam, sa le sugeram, sa le convingem sa nu retrogradeze obligatiunile grecesti, pentru ca BCE sa poata in continuare sa le accepte in garantie. Adica sa faca in mod constient exact ceea ce, pana acum doua luni, le aruncam in fata ca au facut doar luati de val fiind: sa incalce standardele in materie de acordare de ratinguri in mod evident si deliberat. Atentie, vorbim de o situatie evidenta de insolventa a statului elen, pe care o poate constata orice cetatean care se uita la stiri, aplicabila unor banale obligatiuni de stat, teoretic mult mai usor de evaluat decat derivativele din anii de boom economic. Nu stiu ce vor face agentiile de rating, daca vor retrograda sau nu obligatiunile de stat elene. Inclin sa cred ca nu. Probabil ca vor ceda presiunilor si rugamintilor sau vor face un compromis (acum dispunand de ceea ce nu dispuneau acum doua luni, si anume putere de negociere), pentru ca alta cale se pare ca nu exista. In felul acesta ar usura si sarcina BCE si ar lua presiunea care apasa acum pe aceasta institutie (despre care se anticipeaza oricum ca va ceda chiar si in lipsa unui compromis din partea agentiilor de rating). Mai ales ca, pana la urma, situatia dinainte de 2008 nu este echivalenta cu situatia de azi. Pana in 2008 te puteai teoretic plange ca ai facut o investitie de care s-a ales praful pentru ca te-ai bazat pe ratinguri (desi, repet, investitorii respectivi erau banci, societati de asigurare, fonduri de investitii si fonduri de pensii, nu jucatori individuali la bursa sau pensionari, adica institutii care puteau face o analiza obiectiva). Dar, ma rog, asa era jocul atunci si toata lumea era multumita pentru ca toata lumea castiga si nimeni nu pierdea (bizar, nu?). Or astazi nimeni nu ar mai putea invoca argumentul ca si-a bazat o decizie de a investi in obligatiunile grecesti pe ratingul agentiilor. Cine ar putea spune „onorata instanta (din Tecuci), am fost indus in eroare, eu credeam ca obligatiunile grecesti sunt o investitie sigura”?

Criza greceasca si Europa. România pe unde e?

Grecia. O tara frumoasa, cu oameni primitori a caror principala activitate e aceea de a bea cafele la umbra, cand le e bine si de a iasi in strada, cand le e mai putin bine. Cine a avut timp sau interes sa urmareasca situatia din Grecia, chiar si privind doar la manifestatiile de strada de o violenta extrema, poate si-a pus intrebarea ce se intampla acolo. Despre cum s-a ajuns in situatia asta nu mai scriu pentru ca au facut-o altii inaintea mea si, oricum rezulta intrucatva din fraza de inceput a acestui articol… Asa ca am sa incep cu momentul actual, acela in care premierul grec se pare ca a scapat de sub control atat situatia politica, cat si pe cea economica. Politic, George Papandreou este confruntat cu dezertari aproape zilinice din partidul socialist, dezertari care l-au determinat sa recurga la o restructurare a cabinetului. Opozitia profita de situatia dezastruoasa pentru a castiga capital electoral iar Parlamentul, aproape indiferent de culoarea politica a deputatilor sai, pare sa nu fie dispus sa il sustina pe premier in aprobarea unor noi masuri de austeritate bugetara, cele mai drastice din Europa de astazi. Economic, situatia Greciei se inrautateste si ea pe zi ce trece, toti indicatorii macro-economici depasind cu mult nivelul de avarie. In conditiile in care ai un deficit bugetar cu doua cifre, o datorie publica uriasa si o contractie economica de neoprit, termenul potrivit pentru o astfel de situatie este acela de faliment. Daca Grecia ar fi fost nu o țară, ci o societate comerciala, falimentul ar fi fost de mult pronuntat de orice judecator sindic, câtă vreme statul elen se incadreaza perfect in definitia acestuia: imposibilitatea de a-si plati datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile. Ei bine, 170% din PIB datorie publica inseamna ca nu ai cum sa platesti aceste datorii nici daca, aproape doi ani de zile, toti grecii ar munci pe rupte si fara bani. Apropierea scadentei obligatiunilor grecesti si imposibilitatea platii acestora este o realitate acceptata de toata lumea. Ce nu accepta Grecia este titulatura de stat falit. Acest lucru ar putea fi de inteles daca argumentul ca pietele financiare reactioneaza la titulaturi ar fi pertinent. Doar ca acest lucru este o iluzie. Pietele financiare pe care Grecia aspira sa revina pentru a se finanta ca orice stat normal nu sunt influentate de vreo titulatura. Nici reducerea dramatica a ratingului suveran al Greciei, urmat de reducerea, la acelasi nivel, a ratingului a patru din cele mai mari banci grecesti nu a fost o surpriza pentru nimeni. Aceasta inseamna ca “batalia” guvernului elen cu agentiile de rating pentru aceasta retrogradare, precum si cu altii care atribuie Greciei titulatura de “stat in faliment” nu este decat una de imagine, ca sa nu spun ca poate friza ridicolul. Inutilitatea titulaturii a fost probata si prin faptul ca, dupa primirea ratingului CCC, piata valutara nu a reactionat, iar euro nu a (mai) coborat. De ce? Pentru simplul motiv ca toata lumea se astepta la acest lucru si era doar o chestiune de timp pana cand ea va fi aplicata. Dupa declansarea crizei financiare din 2008, am simtit in Europa, mult mai mult decat in SUA, o avalansa de reglementari a pietelor financiare. Despre riscul caderii in extrema supra-reglementarii, situatie care ar putea duce la emigrarea capitalurilor catre țări mai dereglementate, precum statele din grupul BRIC, am mai scris (http://www.theparliament.com/digimag/issue321, p. 44-45). Asadar, in timp ce se aduc acuze tuturor, fara distinctie si fara a se tine cont de rolul jucat de fiecare actor al pietei financiare in declansarea crizei, ma astept ca cei care fac obiectul unor astfel de acuze (in speta, venite pe fondul vinei in evaluarea instrumentelor structurate) sa actioneze astazi mai mult decat precaut. In mod concret, cum ar fi fost ca, in timp ce suporti noi reglementari, generate – sa spunem – de nevoia de a preveni o noua distorsionare a ratingurilor, sa faci derogari de la normele de acordare a unui rating pe motiv ca superi un stat membru… In concluzie, eu cred ca atitudinea agentiilor de rating este una corecta, profesionista si este exact atitudinea pe care ne-am fi dorit-o si inainte de septembrie 2008. Ca nu ne convine, este altceva. Iar sa vii si cu o actiune este ca si cum parchetul s-ar gandi sa il aresteze pe “dl. Moody” (am citit o stire conform careia procurorul general al Portugaliei – o alta țară deja cu probleme de rating – s-a autosesizat fata de Moody’s, acest lucru amintindu-mi cum ex-deputata PRM Daniela Buruiana voia sa il aresteze pe RASDAQ). Despre cum va iesi Grecia din aceasta criza profunda nu stie nimeni, toate modelele agreate pana acum de creditorii institutionali ai Greciei (UE, BCE si FMI) au ramas simple idei, nepuse in aplicare decat partial si fara efecte din cauza ca niciodata nu au putut intruni consensul celor trei (“troika”) plus a statului elen. Problema este ca criza greceasca afecteaza intreaga Europa intr-o masura mai mare decat se credea (desi Grecia cantareste doar 3% din PIB-ul UE). Cum o afecteaza? In primul rand prin faptul ca Grecia este membra a zonei euro, moneda unica suportand, de la declansarea crizei elene, o continua depreciere. In al doilea rand, prin pericolul de contagiere, adica exact ce s-a intamplat in 2008, cand criza mondiala s-a declansat. Daca in 2008 derivativele avand in spate titluri bazate pe credite ipotecare bune si rele au fost contagiate atat de grav de cele rele iar aceasta contagiune s-a propagat in lant pe intreg circuitul financiar incat a declansat cea mai mare criza economica din ultimii 70 de ani, acelasi lucru se asteapta a se intampla acum, obligatiunile grecesti (care sunt acum in categoria junk) fiind subscrise de bancile elene, bancile europene si BCE. Adica de cam toata Europa. Desigur ca primele si cel mai grav afectate sunt bancile elene. De fapt, grav e putin spus, mai corect ar fi iremediabil. Ajungand la România, degradarea monedei euro ne va afecta prin pierderea competitivitatii la export. Intr-o țară care a ajuns sa iasa timid din criza pe baza productiei industriale si a exportului – in conditiile in care noi nu am fost niciodata, in mod traditional, exportatori -, deprecierea valutei spatiului catre care se indreapta quasi-unanimitatea exporturilor românești ne poate usor duce catre o crestere negativa. Cum alte sectoare nu stau prea bine, ne vom pune sperantele doar intr-un eventual an agricol bun, adica in Dumnezeu, ca El ne da ploaie. Spuneam mai sus ca patru din cele mai mari bănci grecesti au fost retrogradate, ca efect al retrogradarii statului elen ai carui creditori sunt, in primul rand, aceste banci, ca principali detinatori de obligatiuni de stat elene. Asadar, pe lânga problema deprecierii monedei unice, o alta problema este generata de prezența puternica a băncilor elene in Romania (26% cota de piata). Pe fondul problemelor de finantarea acestora, cauzate (și) de riscul unei iminente imposibilitați a folosirii obligatiunilor respective ca si garanții, deja băncile-mamă grecesti si-au redus considerabil liniile de finantare catre filialele din România. Chiar si fără o inversare a fluxurilor de capital, din România catre Grecia (ipoteza aruncata pe piata de japonezii de la Nomura), reducerea pana la tăiere a finantarii parentale catre băncile grecesti din România inseamna mult. Inseamna, evident, o reducere a volumului de creditare a economiei românești, in viitorul foarte apropitat, cu pana la 26%. Iar cum aceasta are nevoie de creditare (mai ales societară) in aceeasi masura in care are nevoie si de investitii straine directe, rezultă ca avem in față un scenariu in care economia românească va functiona cu unul din motoarele de finantare la o capacitate redusa cu 26%. La cresterea noastra economica de putin peste 0 un astfel de scenariu este sumbru, avand in vedere ca el se adaugă scenariului referitor la exporturi. Desigur ca filialele băncilor grecesti ar putea ajunge a fi cumparate de alte bănci, fie sub forma de afacere, fie doar active, dar asta nu se va face peste noapte si nu va compensa golul initial lasat in piata monetara autohtonă. In actualele conditii, BNR supravegheaza foarte atent băncile romanesti cu capital grecesc. Doar ca, BNR nu poate salva aceste bănci, ci doar le poate ajuta temporar. Salvarea nu poate veni decat de la troika, insa nici ea nu gaseste o solutie acceptata de toata lumea, incepand cu cetatenii germani, care s-au săturat sa dea bani tuturor (situatie care ii restrange simtitor marja de negociere cancelarului Merkel) si terminand cu Parlamentul Grec, partidul socialist aflat la guvernare si, mai ales, grecii de rand. Nu vreau sa fiu profet, dar cu Grecia în zona euro (si nu cred nici o clipa in ipoteza parasirii voluntare a spatiului euro de catre Grecia), probabil ca tot Germania va trebui sa duca greul finantarii Greciei pana la iesirea din marasm. Problema e ca, in ciuda finantarii primate pana acum, situatia Greciei nu s-a imbunatatit ci din contra, a continuat sa se degradeze. Si sa îi contamineze si pe altii, dintre care unii cu probleme similare cu cele ale Greciei… P.S. Daca băncile grecesti din România ar ajunge in insolventa (si fara sa fi fost cumparate inainte de alte bănci), in temeiul Directivei 2009/14/CE, persoanele fizice si IMM-urile se bucura de garantia oferita de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, in limita plafonului de 100.000 euro, un plafon mai mult decat mare pentru o țară ca România, cu depozite bancare in cuantumuri mult mai mici. Am facut aceasta precizare pentru ca deponentii acestor bănci sa nu fuga mâine la ghișee pentru a-și lichida depozitele, că nu e cazul.

Despre viziunea economica social-liberala

Uniunea Social Liberala si-a prezentat astazi, prin vocea celor doi co-presedinti, „viziunea economica”. Plecand de la niste indicatori publici cunoscuti (unii chiar depasiti sau neactualizati, luati din surse amestecate), alianta PSD-PNL concluzioneaza ca actuala situatie economica se perpetueaza ca urmare a unei proaste gestionari a crizei. Despre greselile PDL in gestionarea crizei am mai scris, asa ca voi concentra continutul acestui post asupra masurilor propuse de initiatori, ca sa vedem cam cum vor gestiona ei economia Romaniei.

Am sa incep cu cele fiscale si anume cotele de impozitare de 8, 12 si 16% pe venitul salarial. Prima observatie pe care o fac este una de natura politica, si anume ca aceste cote reprezinta un compromis intre o mentinere a unei fiscalitati reduse si a unei cote unice (PNL) si o cota progresiva de impozitare, in functie de cuantumul venitului salarial (PSD). Din acest compromis politic a iesit un melanj nesustenabil din punct de vedere fiscal si generator de costuri administrative, insotite de o declaratie care ar trebui retinuta. Conform d-lui Tariceanu, “liberalism nu inseamna cota unica ci fiscalitate redusa”. Pana acum se bateau liberalii cu caramida in piept ca ei au nascut-o. Pe cota (istoria recenta a cotei unice arata ca aceasta a fost propusa de guverne crestin-democrate, dar asta poate si datorita faptului ca in Europa nu mai exista de foarte mult timp prim-ministri liberali).

Nesustenabilitatea masurilor propuse vine din faptul ca orice reducere din fiscalitate este, cel putin pentru urmatorii 3 ani, nerealista in conditiile in care Romania, ca si majoritatea statelor membre UE, se lupta cu deficitele bubetare si cu gradul de indatorare. Imi pare rau ca USL nu a prezentat si niste prognozele bugetare (multianuale, dupa cum chiar ei se lauda) privind veniturile. De ce nu le-a prezentat? Pentru ca ele nu exista. Pentru ca nici un profesionist, chiar si angajat politic, nu putea sa gireze o masura pro-ciclica populista pana la extrem de reducere a fiscalitatii intr-o perioada in care inamicul nr. 1 mondial este deficitul public.

Care sunt sursele cu care USL zice ca va compensa reducerea de fiscalitate? Cresterea gradului de absortie a fondurilor europene, oprirea risipei bugetare, combaterea evaziunii fiscale, imbunatatirea colectarii, suprataxarea tranzactiilor speculative, cresterea redevenetelor statului etc. Aceste surse le-as clasifica in doua categorii: (1) minore si (2) populiste.

In categoria celor minore, a caror pondere este deci nesemnificativa in structura veniturilor bugetare, intra majorarea redeventelor si impozitul pe tranzactiile speculative. Am spus intotdeauna ca redeventele statului sunt mici si ca ele trebuie marite, insa acest lucru doar va corecta o situatie anormala, dar fara a aduce, singura, multi bani la buget. Tranzactiile speculative? Care tranzactii speculative? Cu terenuri si constructii nu mai sunt. Cand am vrut, in calitate de Presedinte ANAF, sa le incadrez in categoria tranzactiilor comerciale si nu civile, pentru a le putea taxa cu TVA, ministrul liberal al finantelor, dl. Sebastian Vladescu, a „pierdut” propunerea mea. De doua ori. E adevarat ca el a ajuns ulterior si ministru PDL al finantelor, dar asta e alta discutie si nu o reiau, mai ales ca am mai scris despre aceasta anomalie. Asadar singurele tranzactii speculative ramase ar fi cele bursiere. Cum bursele noastre (de marfuri si de valori) au volume de tranzactionare ridicol de mici, comparativ cu alte piete, nu are rost sa mai discutam despre cati bani ar intra la buget. Nici despre impactul nimicitor asupra asupra burselor si, deci, asupra investitiilor de portofoliu.

Din categoria masurilor populiste se distinge de departe cea privind reducerea evaziunii fiscale. Aceasta nu poate provoca decat rumoare, daca nu ilaritate. Nici o institutie financiara serioasa nu te va lua in seama, ba te va mai si cataloga ca neprofesionist si rupt de realitate daca invoci reducerea evaziunii fiscale ca si sursa bugetara. Aici trebuie sa vii cu propuneri concrete, cu cifre exacte si prognoze corecte (forecasts), nu cu basme cu feti-frumosi. Asta nu inseamna ca nu trebuie luptat cu evaziunea, insa acest lucru nu poate fi adus ca argument palpabil intr-o discutie profesionista. Largirea bazei de impozitare este de asemenea o masura nerealista, desi mai putin spectaculoasa decat evaziunea fiscala in ceea ce priveste gradul de populism. Largirea catre cine? Catre evazionisti? Deja am spus cum sta treaba cu evaziunea fiscala. Catre alte categorii de venituri? Care venituri, ca acum se impoziteaza tot, inclusiv dobanzile bancare. Catre alte categorii de contribuabili? Agricultura este un segment in mare parte nefiscalizat, insa acest lucru este mai greu de facut decat colectivizarea in anii ’50 si asta nu din lipsa de tancuri, ci din cauza inexistentei marilor exploatatii (ferme) agricole. Suprafata cultivabila a Romaniei este, multumita lui Petre Roman (celebrul “pariu cu agricultura”), faramitata din punct de vedere al proprietatii, ceea ce face ca mare parte a agriculturii sa fie una de subzistenta si deci, aproape imposibil de fiscalizat. In traducere libera, e imposibil sa alerge fiscul dupa taranii care vand pe marginea drumului sau in mici piete (vanzarea in acest regim constituie si unul dintre motivele pentru care, din super-market, cumparam doar produse turcesti si egiptene). Cresterea gradului de absortie a fondurilor europene l-am incadrat la categoria masurilor populiste deoarece este tema la fiecare campanie electorala si, indiferent cine vine la guvernare, gradul e cam acelasi: mic. In cazul asta, pe langa populism, trebuie sa adaugam si neprofesionalismul introducerii acestor fonduri la categoria surse bugetare, in conditiile in care impactul lor asupra bugetului este 0, fiind in acelasi timp atat venituri, cat si cheltuieli.

Ramanand la categoria masurilor fiscale, trebuie neaparat facuta si o remarca referitoare la costurile de administrare care insotesc o cota progresiva de impozitare, costuri pe care autorii le uita sau le considera nesemnificative spre a fi mentionate. Totusi acestea sunt insemnate deoarece presupun tiparirea si distribuirea de declaratii fiscale tuturor contribuabililor (ca pana in 2004), realizarea de campanii publice de informare a contribuabililor asupra modului de completare, asistenta la depunere si apoi gestionarea lor informatica, prelucrarea datelor, verificarea deductibilitatilor si calcularea ori recalcularea impozitului si plata acestuia. Si sa nu uitam de cozile aferente. Si pentru ca tot veni vorba de deductibilitate, nu pot sa nu remarc din nou incompatibilitatea acestei masuri (ce insoteste, in general, o cota progresiva de impozitare) cu masura de reducere a fiscalitatii. Adica se bat cap in cap.

In ceea ce priveste reducerea CAS cu 5%, desi costurile fiscale cu forta de munca sunt mari, in conditii de criza bugetara (inclusiv deficit al bugetulului de asigurari) acest lucru este imposibil de realizat. Atunci cand conditiile se vor schimba, acest lucru ar fi sustenabil, dar in conjunctie cu masuri de crestere a bazei de impozitare salariala precum din cele adoptate prin noul cod al muncii, cresterea varstei de pensionare fiind cea mai importanta. O astfel de masura a fost adoptata in toata Uniunea Europeana, in conditiile in care natalitatea este in scadere iar numarul pensionarilor deja a depasit numarul salariatilor. Dar cum USL s-a opus zgomotos adoptarii noului cod al muncii, desi acesta era cerut cu insistenta de angajatori (aceiasi carora USL li se adreseaza astazi cu masuri de genul reducerii CAS), nu vad cum USL poate sustine in mod credibil reducerea CAS.

Reducerea TVA la 19% pana in 2016 este un deziderat pe care nimeni nu il poate controla. Cresterea TVA a fost o masura hazardata si am fost printre primii care l-a acuzat pe Sebastian Vladescu (pe atunci ministru de finante) ca a luat aceasta masura ca la clasa a 8-a, adica pur aritmetic (15% din pensii = 5% in plus la TVA), fara o analiza a impactului asupra cresterii economice si a veniturilor pierdute la buget ca urmare a scaderii consumului. Asadar TVA trebuie scazut la un moment dat, dar numai daca, in urma analizalor, ar rezulta o crestere a consumului pentru ca altfel riscam sa patim ce a patit Marea Britanie. Spre deosebire de noi, care am marit TVA-ul, ei l-au redus pentru a stimula consumul, numai ca acest lucru nu s-a intamplat din cauza temerii britanicilor ca criza va continua si, in lipsa increderii in viitor, consumul nu a crecut iar marea Britanie s-a ales doar cu o gaura in buget. Iar laburistii lui Gordon Brown au pierdut alegerile.

Scutirea de impozitul pe dividendele nerepartizate si folosite la majorarea capitalului social in vederea investirii sumelor ce fac obiectul majorarii in utilaje si echipamente etc. imi aduce aminte de legile privatizarii de la jumatatea anilor ’90, scrise de unii care habar nu aveau finante, legi care au dus la litigii inevitabile intre investitori si FPS-ul de pe atunci. Oricum, avem deja in codul fiscal masura scutirii de impozit pe profitul reinvestit cu diferite destinatii. Scutirea de impozit pe dividende nu aduce nimic in plus, ci in minus, ca inainte de a distribui dividende, platesti impozit de profit. In orice caz, nici actuala masura nu prea produce efecte deoarece, pur si simplu, lipseste profitul. Din pacate.

Restul propunerilor sunt mai mult de revista, asa ca nu voi face comentarii. Cu doua exceptii, prima referitoare la masura capitalizarii CEC Bank si Eximbank, cu riscul de a intra in conflict cu toate guvernele trecute, prezente si viitoare. Daca ar fi dupa mine, Eximbank-ul nu ar trebui capitalizat, ci dizolvat si lichidat. De cand exista nu a fost decat o sursa de drenaj a banilor publici catre credite preferentiale care ajung, invariabil, in default. Asadar salariul de 20.000 euro pe luna al cumnatului Costea (la care se adauga bonusuri „de performanta”) este doar partea vizibila, care genereaza discutii asupra subiectului. A doua se refera la masura “TVA 9% la stat si 15% deductibil la producator”. Cum adica?? TVA e tot la stat, ca de aia e impozit, si tot deductibil la producator, intermediar, retailer, singurul care plateste si nu deduce fiind consumatorul, utilizatorul final. Ma rog, as fi curios sa il cunosc si eu pe “inventatorul” masurii J

In concluzie, cu mici exceptii care, desi bune ca initiative (masuri de altfel, vehiculate de mult timp atat in mediul politic, cat si in cel de afaceri, insa ramase tot timpul la stadiul de promisiuni electorale), acestea nu pot reprezenta baza unui program economic. Acestea sunt contractele de management pentru proprietatile statului, contractele de performanta ale managerilor, incredintarea managementului catre firme private si centralizarea administrarii accesarii fondurilor europene. Asadar programul USL pare scris pe genunchi, este nesustenabil si necredibil, atat din punct de vedere fiscal-bugetar, cat si din punct de vedere economic. Mi-ar placea, daca tot invoca renegocierea acordului cu FMI, sa ceara o opinie si reprezentantilor acestei institutii. In special cu privire la obiectivul final, cresterea cu 6 puncte a ponderii in PIB a veniturilor bugetare, adica de la 32% la…38%.

Reducerea deficitului bugetar. Pana unde?

Guvernul a trecut la reducerea drastica a deficitului bugetar prin taieri salariale si cresterea TVA-ului cu 5 puncte procentuale. Aceste masuri se suprapun peste cea de a treia contractie economica prin care trece Romania, in conditiile in care, in 2010, noi si letonii ramanem singurii aflati in recesiune.

Cred ca in acest context, in care economia Romaniei ar fi bine sa cunoasca un proces gradual de recuperare economica in 2011, este nevoie de o diminuare a pasului de consolidare bugetara. Reducerea deficitului bugetar de la 7,4% la 4,4% este fortata si abrupta, putand genera consecinte nedorite in ceea ce priveste unul din principalii piloni de stimulare a cresterii economice: consumul. Cu cat se va forta o reducere mai rapida a deficitului bugetar cu atat procesul de relansare economica (oricum fragil) va fi intarziat, avand in vedere acutalele circumstante: investitii straine reduse, somaj ridicat, piata a muncii blocata, contractii salariale si reducere drastica a consumului guvernamental.

In concluzie, Ministerul Finantelor Publice ar fi trebuit (sau ar trebui, pe cat se mai poate) sa propuna o diminuare graduala a deficitului bugetar care sa nu depaseasca anul acesta 1,2-1,5% din PIB (in loc de 3%).

De asemenea ar trebui gasite alte surse de finantare decat cresterea majora a fiscalitatii (sincer, ma asteptam la o crestere de maxim 3% a TVA-ului) precum cresterea redeventelor, revizuirea politicilor de pensionare pe caz de boala si , nu in ultimul rand, reducerea evaziunii fiscale care a ajuns la 3,6% din PIB pe fondul coruptiei generalizate.

Pe criza nu trebuie in nici un caz marite exagerat de mult impozitele, chiar cu riscul obligativitatii acoperirii deficitului bugetar din imprumuturi (Romania avand inca destula capacitate de a se imprumuta, spre deosebire de multe alte state). Aderarea la zona euro este o prioritate insa acum cade pe planul II, pe primul plan trecand relansarea economica.


Octombrie 2017
L M M M V S D
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Blog Stats

  • 111,077 hits