Agentiile de rating al creditelor, muma sau ciuma?

Dupa declansarea crizei financiare din anul 2008, o avalansa de initiative legislatie au ajuns in plenul Parlamentului European. Multe dintre ele reglementau institutiile bancare, insa la fel de multe se adresau auxiliarilor pietei financiare, printre care si agentiilor de rating al creditelor. Uitandu-ne in urma, in anii de boom anteriori crizei, cand se vindea si se cumpara aproape orice pe pietele financiare, reglementate sau nereglementate, vedem ca agentiile de rating al creditelor au avut si ele partea lor de vina. Fara aportul lor, nu am fi avut ratinguri bune pentru tot felul de instrumente financiare structurate si hibride. Desi conceptul de finante structurate nu este rau in sine, el ajutand la mobilizarea banilor din economie, impachetarea diferitelor componente ale acestor instrumente a ajuns sa fie o obisnuinta. Mai mult, impreunarea unor active-suport junk cu altele blue chip s-a bazat efectiv pe ideea ca cele din urma, bune, vor trage ratingurile in sus, ceea ce s-a si intamplat. Din pacate in finante, ca si in economie, in general, partea stricata pana la urma ajunge sa infecteze partea curata iar actuala criza a deficitelor bugetare arata cat de mult conteaza, in ecuatia stabilitatii europene, finantele publice a doar trei state (Grecia, Irlanda si Portugalia) a caror PIB insumat nu cred ca trece de 6% din PIB-ul agregat al zonei euro. Revenind la noile norme europene, legislative sau nelegislative (adica doar o suma de principii care pot deveni legi) aplicabile agentiilor de rating al creditelor, acestea pleaca de la premisa corecta ca ce a fost nu trebuie sa se mai repete. Drept urmare agentiile urmeaza a fi reglementate si supravegheate, plus o posibila viitoare raspundere pentru ratingurile date. Trecand peste faptul ca o astfel de prevedere poate deschide calea unor procese interminabile initiate pe criterii pur subiecvtive (ca in orice contract de prestatari de servicii, nimic nu impiedica nici acum beneficiarii unor ratinguri sa actioneze in judecata o agentie, daca aceasta acorda un rating gresit, insa ar trebui sa demonstreze acest lucru), e greu de spus cine poarta raspunderea pentru criza financiara declansata in 2008. Fiecare a avut partea lui de vina, incepand cu vanzatorii de credite ipotecare si terminand cu cumparataorii produselor financiare structurate, care nu erau niste neavizati. Ajungand in prezent, cand ne confruntam cu o serioasa criza a deficitelor publice, Uniunea Europeana incearca sa gaseasca o solutie pentru Grecia (deocamdata Portugalia si Irlanda stau un pic mai bine). Germania, care este principalul finantator al Facilitatii Europene de Finantare pentru Stabilitate, vrea neaparat ca sectorul privat sa participe si el la actiunea de salvare a Greciei, prin acceptarea „voluntara” a unei reduceri substantiale a principalului obligatiunilor de stat grecesti (hair-cut) sau o rostogolire pe o perioada de 10-30 de ani a acestora. Asadar, faptul ca Grecia a votat pachetul de austeritate nu a asigurat, deocamdata, decat primirea restului de 12 miliarde de euro din pachetul initial de ajutor. Conform unui studiu al Citigroup (citat de Financial Times), reducerea principalului pentru obligatiunile de stat grecesti ar insuma 224 mrd. euro, asta insemnand numai „contributia” privata la salvarea Greciei. Asadar cele 12 mrd. nu sunt decat o picatura intr-un pahar de apa, ca sa ne dam seama de dimensiunile crizei grecesti. In toata aceasta ecuatie, cand Germania (in principal) accepta sa contribuie la o noua finantare a Greciei, cand parlamentul elen a votat, in conditii de razboi, planul de austeritate, cand creditorii privati par si ei dispusi sa participe la finantarea Greciei pe calea restructurarii „voluntare” a creantelor detinute prin intermediul obligatiunilor de stat elene, singura care se opune este Banca Centrala Europena. Aceasta invoca faptul ca o astfel de restructurare numai voluntara nefiind, agentiile de rating (doua din cele trei mari) vor cobori ratingul obligatiunilor grecesti la insolvent (selective default) si atunci banca nu va mai putea primi aceste obligatiuni ca si garantie pentru (re)finantarea bancilor europene care detin astfel de obligatiuni. Afectate pana la colaps ar fi bancile grecesti si, intr-o masura mai mare sau mai mica, alte banci europene. Revenind la agentiile de rating, asistam la situatia bizara in care, dupa ce le-am acuzat de toate relele de pe lume in cazul finantelor structurate – fara insa a fi nevoie de salvarea vreuneia dintre ele, precum in cazul bancilor, societatilor de asigurare sau fondurilor de pensii – , in conditiile in care vina lor era doar tangentiala si circumstantiala, dupa ce le-am suprareglementat si vom da, probabil, posibilitatea oricarui sa se adreseze instantei din Tecuci pentru ca este nemultumit de ratingul primit pentru obligatiunile sale, am ajuns sa le rugam, sa le sugeram, sa le convingem sa nu retrogradeze obligatiunile grecesti, pentru ca BCE sa poata in continuare sa le accepte in garantie. Adica sa faca in mod constient exact ceea ce, pana acum doua luni, le aruncam in fata ca au facut doar luati de val fiind: sa incalce standardele in materie de acordare de ratinguri in mod evident si deliberat. Atentie, vorbim de o situatie evidenta de insolventa a statului elen, pe care o poate constata orice cetatean care se uita la stiri, aplicabila unor banale obligatiuni de stat, teoretic mult mai usor de evaluat decat derivativele din anii de boom economic. Nu stiu ce vor face agentiile de rating, daca vor retrograda sau nu obligatiunile de stat elene. Inclin sa cred ca nu. Probabil ca vor ceda presiunilor si rugamintilor sau vor face un compromis (acum dispunand de ceea ce nu dispuneau acum doua luni, si anume putere de negociere), pentru ca alta cale se pare ca nu exista. In felul acesta ar usura si sarcina BCE si ar lua presiunea care apasa acum pe aceasta institutie (despre care se anticipeaza oricum ca va ceda chiar si in lipsa unui compromis din partea agentiilor de rating). Mai ales ca, pana la urma, situatia dinainte de 2008 nu este echivalenta cu situatia de azi. Pana in 2008 te puteai teoretic plange ca ai facut o investitie de care s-a ales praful pentru ca te-ai bazat pe ratinguri (desi, repet, investitorii respectivi erau banci, societati de asigurare, fonduri de investitii si fonduri de pensii, nu jucatori individuali la bursa sau pensionari, adica institutii care puteau face o analiza obiectiva). Dar, ma rog, asa era jocul atunci si toata lumea era multumita pentru ca toata lumea castiga si nimeni nu pierdea (bizar, nu?). Or astazi nimeni nu ar mai putea invoca argumentul ca si-a bazat o decizie de a investi in obligatiunile grecesti pe ratingul agentiilor. Cine ar putea spune „onorata instanta (din Tecuci), am fost indus in eroare, eu credeam ca obligatiunile grecesti sunt o investitie sigura”?

DSK si justitia de fanfara

Pe 14 mai, politia americana il aresta pe directorul Fondului Monetar International si candidatul socialist la presedintia Frantei, scotandu-l cu catuse la maini din avionul cu care se pregatea sa decoleze din New York spre Paris. Imaginea a socat opinia publica franceza si europeana, fiind de neimaginat ca un personaj de un asemenea rang sa fie tratat ca ultimul infractor. Ulterior arestarii, lui Dominique Strauss-Kahn i s-a refuzat eliberarea pe cautiune, acest lucru intamplandu-se abia dupa cateva zile, respectiv dupa ce si-a dat demisia din functie, si in schimbul unei cautiuni uriase. Am auzit comentarii internationale, cum ca justitia americana e diferita de cea europeana, ca acolo nu conteaza functia ci fapta, ca pentru publicul american a fi luat cu catuse la maini si bagat la beci este ceva normal, indiferenet cum te cheama. Am auzit comentarii interne cum ca, uite, ce bine functioneaza justitia acolo, ca daca fapta s-ar fi petrecut in Romania pe Dominique Strauss-Kahn nu l-ar fi oprit nimeni din drum, iar pe camerista ar fi trimis-o la plimbare, cu injuraturile de rigoare. Si, nu in ultimul rand, am auzit comentarii cum ca retinerile (arestarile) noastre, autohtone, merg pe modelul american, adica rangul celui retinut nu conteaza. Vineri, 1 iulie, Dominique Strauss-Kahn a fost eliberat din arestul la domiciliu si i s-a restituit cautiunea de 1 milion de dolari. De dosarul procurorului Cyrus Vance se pare ca se va alege praful, dupa ce s-a dovedit ca prespusa victima a agresiunii sexuale a mintit sub juramant cu privire la derularea evenimentelor din camera de hotel (a mai facut curat inca intr-o camera, inainte de a anunta agresiunea si a prezentat variante diferite privind derularea faptelor din interiorul camerei de hotel). La aceste lucruri s-a adaugat si convorbirea ei telefonica cu prietenul aflat in inchisoare pentru trafic de droguri („Stai linistit, tipul asta are o multime de bani. Stiu ce fac”), precum si banii nejustificabili pe care camerista de 32 de ani ii avea in conturi. In final, „pe surse apropiate de avocatii lui DSK, citate de New York Post”, aflam ca a fost vorba de o partida voluntara de sex oral, femeia respectiva practicand, pe langa meseria de camerista, inca o meserie, veche de cand lumea. Mai mult, spun sursele citate, a continuat sa o practice si dupa ce a fost mutata de la Sofitel intr-alt hotel newyorkez. Adica a fost nu doar mincinoasa, ci si proasta. Desigur ca o partida de sex oral consensual intr-o camera de hotel nu este un lucru cu care directorul FMI si candidatul la presedintia Frantei sa se mandreasca. Dar, ma rog, nu e nici primul si nici ultimul politician de rang inalt care sa fie implicat intr-un scandal sexual. Desigur ca, in aceasta privinta, francezii sunt singurii care decid daca il mai vor pe Strauss-Kahn presedinte sau nu. In concluzie, vedem ca procurorul de caz Cyrus Vince si-a bazat retinerea, arestarea si apoi privarea de libertate a directorului FMI pe simpla declaratie a cameristei. Si atunci ma intorc la comentariile despre care vorbeam mai sus si comentez eu, la randul meu. Pai, nu e normal ca, inainte de a lua o masura de privare de libertate a unei persoane, mai ales atunci cand aceasta detine o astfel de functie, cercetezi declaratia prespusei victime, o coroborezi cu alte probe, verifici trecutul si prezentul denuntatorului? Apoi, tinand cont de calitatea lui Dominique Strauss-Kahn, de director al FMI si candidat la alegerile prezidentiale din Franta, chiar crezi ca arestarea acestuia este necesara? Fugea Strauss-Kahn de justitie? Se ascundea intr-un buncar, printr-o jungla sud-americana, precum traficantii de droguri? Incerca sau putea sa deturneze ancheta? Sa altereze probele din dosar? Raspunde acum cineva pentru ca un procuror si-a construit intregul dosar pe o singura declaratie, cea a presupusei victime? Raspunde cineva pentru ca Dominique Strauss-Kahn si-a dat demisia din functia de director al FMI doar pentru a nu atrage institutia in acest scandal international? Raspunde cineva pentru posibilul regres al relatiilor americano-franceze, in cazul in care Dominique Strauss-Kahn va candida si va castiga alegerile prezidentiale din hexagon? Rapunde cineva pentru excesul de zel al cate unui procuror american care, visandu-se viitor senator sau guvernator, scoate imediat catusele din sertar? Nu stiu daca justitia americana imi poate oferi raspunsuri la intrebarile de mai sus. Nu stiu daca eu sunt indreptatit sa pun intrebari justitiei americane, dar sunt indreptatit sa pun aceleasi intrebari justitiei din Romania pentru dosarele care zac prin sertare, dupa cate o arestare esuata sau semi-esuata.