Despre asa-zisul conflict de interese al lui Klaus Iohannis

Curtea de Apel Alba Iulia a anulat procesul-verbal al ANI cu privire la constatarea conflictului de interese dintre Klaus Iohannis, la data respectivă primar al municipiului Sibiu, și societatea Tipografia Honterus SRL, detinuta de Forumul Democrat al Germanilor din Romania (FDGR) al carui presedinte era, se arata in motivarea Curtii de Apel Alba Iulia, facuta publica marti. Pe lână această motivare, următoarea analiză ar putea fi avută in vedere în analiza conflictelor de interese in materie de reprezentare.
Pentru ca actul încheiat într-o situație de conflict de interese la reprezentare situația trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) reprezentantul sau un membru al familiei sale extinse să fi avut un interes, direct sau indirect, în încheierea actului, interes care să fi fost contrar interesului entității reprezentate (ii) actul să fi fost încheiat în frauda intereselor entității și (iii) terțul contractant să fi cunoscut sau să fi trebuit a cunoaște acest din urmă fapt. 

 

Deci trebuie în primul rând să dovedească interesul, direct sau indirect, personal sau nepersonal în raport cu actul încheiat de reprezentant, interes care să fie contrar interesului primăriei. Atunci când este nepersonal, interesul trebuie să fie al unui membru al familiei reprezentantului, fie și al unei alte persoane (societate comercială, cunoștință, persoană juridică fără scop lucrativ sau partid politic unde membrul organului de administrare este afilia. În al doilea rând, actul astfel încheiat trebuie să fi fraudat interesele entității reprezentate (primăria), însă simpla existență a conflictului de interese dă naștere la o prezumție legală de fraudare a acestor interese, astfel că ANI este dispensată de a proba că a fost prejudiciată în vreun fel prin actul astfel încheiat sau că reprezentantul a realizat un profit din actul încheiat ori de pe urma persoanei pe care a favorizat-o încheind actul. În al treilea rând, trebuie dovedită reaua-credință a terțului care a contractat cu primăria reprezentată de reprezentantul cu interes contrar societății. Legiuitorul nu mai instituie, de această dată o prezumție de rea-credință a co-contractantului astfel că, în lipsa probei contrare, buna sa credință se prezumă conform dreptului comun. Reaua-credință constă în faptul că terțul contractant a cunoscut sau ar fi trebuit, în circumstanțele date, să cunoască fraudarea intereselor societății.

 

Existența interesului contrar interesului societății se prezumă, așa cum spuneam mai sus, atunci când membrul organului de administrare încheie contractul cu sine însuși (autocontractul); de asemenea se prezumă că un posibil astfel de interes contrar este cunoscut de administratorul-reprezentant atunci când interesul aparține unui membru al familiei sale extinse, dar prezumția este una relativă, administratorul putând-o înlătura probând contrariul (de exemplu, comunitatea de interese) sau faptul că, deși interesul contrar al acestei persoane exista, nu a știut de el sau chiar că nu a știut de relația de familie. Nu trebuie neapărat ca reprezentantul legal să știe ce interese are, de exemplu, soțul de care este despărțit în fapt sau să își cunoască frații dintr-o altă căsătorie a unui părinte ori toți afinii de gradul IV.

 

Prezumția legală de fraudare a intereselor entității reprezentate este de asemenea una relativă: contrarietatea de interese nu este prohibită per se ci doar trebuie identificată pentru a fi verificată. Așadar prezumția de fraudare echivalează cu o prezumție de rea-credință, ce poate fi înlăturată atunci când conduita părtinitoare a fost, în ciuda conflictului de interese, inexistentă sau imposibilă, astfel că nu există motive pentru a dispune anularea actului, acesta fiind absolut corect. Proba nefraudării interesului societar incumbă deci reprezentantului care trebuie să demonstreze buna sa credință constând în corectitudinea deplină manifestată față de societatea reprezentată (entire fairnes) corectitudine care trebuie să cuprindă două componente: (i) componenta decizională (de aprobare a actului) și (ii) componenta conținutului actului, componente care sunt independente, însă corectitudinea conținutului actului poate fi o prezumție simplă că procesul decizional a fost unul corect. Instanța nu trebuie să se concentreze pe componente în mod individual ci să se uite la operațiune (aprobare și încheiere) în ansamblul ei.

 

Deoarece corectitudinea deplină este un termen vag, ambiguu, există diverse criterii de evaluare a lui. Atunci când actul a fost aprobat de un organ sau o comisie din care reprezentantul nu a facut parte majoritate a administratorilor dezinteresați, pe bază de informații complete, tendința modernă este de a cere reclamantului să dovedească că a fost grav incorectă, în sensul că niciun consiliu compus din administratori rezonabili nu l-ar fi aprobat (waste standard); ideea este că nicio metodă rezonabilă de evaluare nu ar putea justifica încheierea lu.

 

În analiza componentei decizionale, corectitudinea presupune ca reprezentantul care a încheiat actul în numele entitați să fi adus la cunoștința acestui organ sau comisie existența interesului său contrar, dar organul sau comisia să fi decis, în pofida acestui interes contrar dezvăluit, să nu se opună ca reprezentantul să reprezinte entitatea. Tot în cadrul analizei componentei decizionale trebuie verificat momentul în care decizia de aprobare a fost luată, cine a avut inițiativa actului, cum s-a structurat operațiunea ce face obiectul lui (de exemplu, clauzele contractului au fost fixate amănunțit de organul sau comisia care l-a aprobat), cine a negociat dintre membri dezinteresați ai organului sau comisiei, existența unor critici obiective de evaluare a ofertei, cum a fost adusă la cunoștința organului sau comisiei respective și cum a fost aprobată de acesta. Corectitudinea conținutului actului se referă la principalele clauze ale contractului precum valoarea (prețul), condițiile sau termenele lui. Aceste clauze se analizează în raport cu clauzele existente în contractele pe care entitatea (primăria) de obicei le încheie cu contractanții săi săi sau, dacă actul nu este unul pe care entitatea îl încheie în mod obișnuit, la clauzele din contractele altor entitați care încheie în mod obișnuit contracte de această natură (condițiile din piață).

 

0 Responses to “Despre asa-zisul conflict de interese al lui Klaus Iohannis”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




August 2015
L M M M V S D
« Iul   Oct »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Blog Stats

  • 109,011 hits

%d blogeri au apreciat asta: